Neomodernismul poetic românesc reprezintă o mişcare literară a „generaţiei şaizeciste" (continuată în spirit de generaţia '70), care îşi exprimă prin creaţie, adeziunea la marea poezie interbelică (implicit la manifestul curentului modernist) declarată de sistemul stalinisto-comunist „decadentă", „evazionistă".

Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia vor fi modelele „decadente" la care se vor raporta scriitorii anilor '60, schimbând orientarea literaturii noastre către poezia pură, reacţionând tacit împotriva contextului istoric şi cultura! al vremii.

Pe fondul unei relative liberalizări ideologice, neomoderniştii găsesc resurse „în lupta cu inerţia" (Nicolae Labiş) şi înlocuiesc amatorismul promovat drept normă, incultura, ideologismul, versificări le vulgar-utilitariste, patetismul ridicol cu arta pură.
Proletcultismul (cea mai neagră pagină a istoriei culturii şi literaturii noastre, 1949-l964) a forţat explozia lirică neomodernistă, fără a-şi propune acest lucru, prin ignorarea organicităţii culturii româneşti, prin importul unui model estetic ce s-a dovedit profund retrograd, contestând tradiţia şi impunând un nivel de exigenţă artistică extrem de coborât.

Poeţii „generaţiei şaizeciste" - Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, ş.a. aduc lirica românească în matca ei firească, deschid drum unei lirici subiective, unui limbaj metaforic, abstractizat, conceptualizat, imaginilor insolite, viziunilor metafizice, ironiei şi intelectualismului de tip interbelic.

Acestor scriitori li se va alătura generaţia pierdută dar „recuperată", reprezentata de Emil Botta, Geo Dumitrescu, Ştefan Augustin Doinaş (opriţi de cenzură să scrie după 1949), Maria Banuş, A.E. Baconski, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu (poeţi ce s-au „regăsit" după ce scriseseră în manieră proletcultistă).

Ştefan Augustin Doinaş debutează în 19395 în Jurnalul literar a! lui George Călinescu; îşi publică versurile târziu, în volumele: Cartea mareelor (1946), Omul cu compasul (1966), alter ego (1970), Seminţia lui Laokoon (1967), Alfabet poetic (1978). Apare de la început ca un poet format, iar lirica sa are o solemnitate a limbajului proprie. Tonul său este întotdeauna grav. E un poet de factură neoclasică, reflexiv, manifestând tendinţa de a conceptualiza sentimentele şi a imprima universului ordine şi echilibru. În creaţia lui, lumea este un spectacol, iar poetul o conştiinţă contemplativă şi senină. Preocupat de temele mari ale artei, Doinaş este un poet echilibrat, aproape rece, care îşi purifică.emoţiile printr-o disciplinare prozodică remarcabilă. Baladele sale folosesc elemente romantice cunoscute - peisaje, păduri întunecoase, ziduri de castele părăsite, codrii nepătrunşi, luna, ape repezi etc. Dintre balade Mistreţul cu colţi de argint este cea mai bine realizată.

Geo Dumitrescu debutează editorial în 1941 cu volumul Aritmetica, urmat de Libertatea de a trage cu puşca -l946, Aventuri lirice -1963, Nevoia de cercuri -1966, Jurnal de campanie -1974.
Este un spirit caustic, o sursă inepuizabilă de ironie, mai totdeauna sarcastic. Are un stil inventiv, mimează neseriozitatea luând în derâdere obiectele sacre ale poeziei: iubirea, moartea, cosmosul.

Poetul este un comediant al limbajului: „Şi uite-aşa zicea domnul învăţător - discutând, iese adevărul! / Şi discutam, şi ziceam, şi vorbeam / şi eu ziceam dacă, şi tu spuneai poate/ şi el zicea cât de cât. Şi apoi/ a mai zis cineva ceva, un cuvânt tremurat, ori un cuvânt obligatoriu: mâine ori pâine sau aşa ceva."

Nichita Stănescu este fără îndoială cel mai important scriitor al generaţiei lui.
Creaţia lui cuprinde trei etape lirice: un moment iniţial de manifestare a stării jubilatorii, a elanurilor adolescentine, dominate de un lirism încă nediferenţiat, de consonanţă cu sine şi cu lumea şi care cuprinde volumele Sensul iubirii (1960) şi O viziune a sentimentelor (1964); apoi un moment de mai mare întindere, anunţat prin Dreptul la timp (1965) şi avându-şi punctul maxim în 11 Elegii, etapă în care-şi descoperă ruptura de sine, efectul timpului asupra cuvântului ca şi aventura conştiinţei de sine prin cunoaştere; etapa cuprinde şi volumele de după elegii: Oul şi sfera, Roşu vertical, Laus Ptolemaei, Necuvintele, În dulcele stil clasic şi Măreţia frigului.

Prin aceasta din urmă se face trecerea spre etapa a treia în care sursele poeziei sunt căutate în formele poeticităţii şi se explorează mai cu seamă tema timpului, respectiv, a morţii: Epica Magna (1978), Operele imperfecte, Noduri şi semne.
Întreaga sa poezie e un joc subtil de cuvinte care ascund în umbra lor noţiuni şi concepte abstracte. Caută sensurile primordiale ale cuvântului lepădat de sensurile lui adiacente. Poezia lui e un amestec de luciditate şi emoţie.
Leunid Dimov a debutat târziu cu un volum de Versuri în anul 1966. Apar apoi alte volume ca: 7 poeme, Carte de vise, Semne cereşti, Deschideri, Dialectica vârstelor. Poetul are un stil propriu, inconfundabil; poemele sale reprezintă o sinteză între balada medievală şi suprarealismul oniric. Atmosfera sa poetică se realizează prin evadarea în vis, prin străbaterea spaţiului temporal al unei săptămâni obişnuite, prin pătrunderea în subconştient, năzuind să cuprindă realitatea într-o suprarealitate autentică.

Marin Sorescu se face cunoscut printr-un volum de parodii, în care este evident spiritul ludic (cel care avea să-i aducă succesul) - Singur printre poeţi, debutând după colegii de generaţie (Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Gheorghe Tomozei, Grigore Hagiu). Prin volumele ulterioare -Poeme, Moartea ceasului, Tinereţea lui Don Quijote - el trece la o „poezie fantezistă şi ironică" (Eugen Simion), în care jocul lingvistic se îmbină cu parabolicul (de pildă, în poemul Superstiţie, din volumul Moartea ceasului -- 1966, destinul umanităţii depinde de mersul şi gesturile unei pisici care traversează strada, dar, la nivel simbolic, întâmplarea sugerează imprevizibilitatea vieţii).

Spiritul ludic este în permanenţă dublat de un uşor accent tragic: în poemul Simetrie (din volumul Tuşiţi 1970) eşecul alegerilor noastre zilnice este înfăţişat sub forma a două drumuri care se bifurcă în faţă noastră (asemenea basmelor), iar noi trebuie să-l alegem pe cel bun şi drept: „Mergeam aşa,/ Când deodată în faţă mea,/ S-au desfăcut două drumuri: Unul la dreapta,/ Şi altul la stânga,/ După toate regulile simetriei." Încercarea este perpetuă, ca şi ratarea alegerii, necesară până la sfârşit: „Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era/ Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică./ Şi la prima răscruce/ M-am dăruit cu toată fiinţa/ Celui din dreapta. Tot aşa,/ Celălalt trebuia acum, celălalt... (...) Şi iată în faţa mea iar se cască/ Două ceruri:/ Unul la dreapta,/ Altul la stânga."

Seria La Lilieci surprinde critica, pentru că este predominant epică, încercând să restituie lumea arhaică ţărănească.

După 1990 îşi publică versurile „alese de cenzură" în care se vădeşte o vie percepţie a tragicului, concurat de imaginea absurdului existenţial (în volumele Traversarea, Labirintul, Să vina). Volumul Puntea cuprinde poeme scrise pe patul morţii care dezvăluie o altă latură a lui Marin Sorescu - cea de poet metafizic şi religios.

Limbajul lui este unul simplu, în care ingeniozitatea, parodia, ironia/autoironia şi umorul constituie fundal pentru simbolistic? reprezentată adeseori prin paradox. Deşi pare un joc, poezia lui Mari: Sorescu exprimă o atitudine gravă asupra existenţei.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---