„ Creangă este o expresie monumentală a naturii în ipostaza ei istorică ce se numeşte popor român însuşi, surprins într-un moment de geniala expansiune. Ion Creangă este, de fapt, un anonim ".

George Călinescu

În literatura română, Ion Creangă ocupă un loc aparte, fiind autorul care face trecerea dintre creaţia populară propriu-zisă şi cea cultă. Critici literari ca: Garabet Ibrăileanu, Alexandru Piru, Vladimir Streinu, Tudor Vianu şi alţii au reliefat aceste caracteristici, punând accentul fie pe aspectul popular al operei sale, fie pe cel cult. Garabet Ibrăileanu a ajuns la concluzia de o extremă conciziune că: "Ion Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români; al sufletului ţă rănesc între moldoveni; al sufletului omului de la munte între ţăranii moldoveni".

Demn de reliefat ni se pare faptul că francezul Jean Bouticre îi dedică povestitorului de la Humuleşti studiul La vie et l'Suvre de Ion Creangă (1930), din care cităm: "Aşa ni se înfăţişează în Amintirile din copilărie; ele se numără printre cele mai desăvârşite lucrări pe care le-a produs literatura română. Talentul hi Creangă se manifestă aici în plenitudinea sa: episoadele, serioase sau comice, sunt totdeauna deosebit de captivante, încât, ajungând la ultima pagină a cărţii, regreţi că s-a terminat aşa de curând1.
Alţi critici literari au ajuns să-l numească pe Ion Creangă un Homer al literaturii române. Această denumire metaforică îl onorează, dar, totodată, îl caracterizează cel mai bine pe autorul Amintirilor din copilărie, deoarece ne reliefează faptul că existenţa lui Homer, ca persoană fizică, a fost pusă la îndoială, unii socotind că Iliada şi Odiseea nu sunt altceva decât culegeri de legende populare, atribuite vestitului cântăreţ orb.

Despre Ion Creangă nu putem afirma că ar sta sub semnul aceloraşi îndoieli, adică povestitorul de la Humuleşti a fost un om cu o biografie bine cunoscută, relatată în mare măsură de el însuşi, în acele minunate Amintiri din copilărie, scrise sub semnul unei duble vocaţii: cea a oralităţii, prin evocarea faptelor copilului minune care le trăise, şi cea a scriitorului cult şi matur, prin îmbinarea armonioasă a unor expresii de o mare plasticitate populară, cu proverbe şi zicători, omul matur privind cu ochii uimiţi spre năzdrăvăniile de odinioară, făcute de el însuşi.

Faptul că fiecare dintre cele patru părţi ale Amintirilor începe cu o evocare a satului natal, a familiei, a rudelor şi a vecinilor mai apropiaţi dovedeşte nu numai puternica dragoste pe care scriitorul cult o poartă acestora, ci şi că el pluteşte permanent într-o comuniune luminoasă spre anii de demult, retrăiţi cu aceeaşi emoţie şi în postura de povestitor. Afirmaţia lui George Călinescu că în Amintirile lui Ion Creangă ni se povesteşte copilăria copilului universal este cu atât mai importantă cu cât noi înşine retrăim cu aceeaşi intensitate emoţia anilor de demult.

Ion Creangă ştie să îmbine, mai bine ca oricare altul, aspectele satului moldovenesc de odinioară cu cele istorice, geografice şi culturale - toate acestea evocate cu autenticitatea unui martor ocular, care fusese povestitorul însuşi.
Aflăm astfel că biserica, reprezentată de părintele Ioan, avea un rol determinant în etica şi moralitatea oamenilor, că preotul a fost cel care a înfiinţat prima şcoală din sat, numindu-l ca învăţător pe dascălul de strană Bădiţa Vasile, că însuşirea cunoştinţelor se făcea după Ceaslovul bisericesc, cu el copiii prinzând uneori şi muşte, că tot părintele Ioan era cel care controla buna pregătire a şcolarilor, aducându-l ca sprijin educativ, pe Sfântul Niculae, un bici împletit din curele, dăruit de cojocarul satului, şi Calul Bălan.

Pe măsură ce creşte, Nică înţelege şi alte stări sociale din sat: cum erau prinşi flăcăii la oaste cu arcanul, cum bărbaţii se ocupau cu tăiatul lemnelor în pădure şi cu negoţul, în timp ce femeile îşi vedeau de gospodărie şi de prelucratul lânii, produsele muncii lor fiind valorificate tot de bărbaţi, la bâlciuri.
La fel ca eroul său de mai târziu, din basmul Povestea lui Harap-Alb, Nică învaţă la început din propriile greşeli. Astfel, când nu ştie prea bine lecţia, fiind ascultat de un duşman al său, aflat în ceartă, pentru Smărăndiţa popii, el înţelege că fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă, ieşind din clasă şi ascunzându-se prin porumbii vecinilor, decât să primească binecuvântarea Sfântului Nicolae.

Prima sa încercare de a deveni negustor, vrând să vândă Pupăza din tei, este sortită eşecului, dar Nică, băiat isteţ şi descurcăreţ, scapă din aceste încurcături cu faţa curată, făcând haz de necaz şi trecând zâmbind mai departe prin viaţă, chiar dacă i se vor mai întâmpla şi alte supărări neprevăzute, cum ar fi cearta cu mătuşa Mărioara, când a fost La cireşe, şi i-a încurcat bătrânei toată cânepa, ori necazul cu Irinuca de la Broşteni, căreia i-a dărâmat bojdeuca, împreună cu un văr al său, prăvălind un pietroi din deal şi omorându-i o capră.

Privite din alt unghi de vedere, Amintirile lui Creangă pot fi socotite şi o monografie a şcolii de odinioară, în descrierea căreia vin pagini despre învăţătura de la Humuleşti, de la Broşteni, de la Fălticeni şi, în sfârşit, cea de la Socola - laşul fiind ultimul popas al studiilor lui Nică, atât teologice, cât şi pedagogice, în urma cărora, în locul băiatului năzdrăvan, care fusese până atunci, se ivi preotul şi învăţătorul Ion Creangă, un tânăr aproape format, un scriitor cult, care a sorbit cu nesaţ din izvorul de apă vie al literaturii populare, luând acea alură de învingător din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. în lunga călătorie a băiatului de la Humuleşti spre paginile Istoriei literaturii române, a lui George Călinescu, au mai avut loc doar două evenimente demne de semnalat: primul îl constituie faptul că, la Şcoala Normală din Iaşi, el l-a avut ca profesor pe Titu Maiorescu, mintea cea mai luminoasă a timpului şi mentorul Junimii; al doilea că, în timp ce profesa ca învăţător, l-a cunoscut pe revizorul şcolar Mihai Eminescu, care l-a îndemnat să scrie. Iată, deci, căror cauze şi influenţe îl situăm pe Ion Creangă între povestitorul popular de har şi scriitorul cult de mai târziu.

Înfăţişarea satului de odinioară se face în structuri concentrice, prin oralitate, autorul povestind ca şi cum ar avea permanent în faţă un auditoriu curios. Nică este personajul principal cel mai reuşit din lumea copilăriei: el devine erou al acelor aventuri minunate, iar - la maturitate - povestitorul lor, prin această dedublare, uimit el însuşi de ceea ce a făcut şi ceea ce a devenit. Smaranda este o mamă iubitoare, harnică, pricepută în multe taine populare, totodată exigentă cu fiul său, pe care vrea să-l facă om cu ştiinţă de carte; pe când tatăl e mai domol, mai calculat şi, uneori, mai îngăduitor faţă de copiii săi, pe care-i vedea abia la sfârşitul săptămânii, când se întorcea acasă obosit de la munca din pădure.

Părintele Ioan este duhovnicul şi îndrumătorul satului, pe când bădiţa Vasile numai dascălul cu har, iubit de elevii săi. Umorul este realizat prin surse diferite: folosirea a numeroase proverbe şi expresii populare, denumiri hazlii, înfăţişarea unor situaţii comice, dialoguri ţărăneşti pline de farmec. Toate acestea degajă o viziune optimistă asupra satului lui Creangă, care pare centrul universului, iar el - copilul universal, pe care trebuia să-l cunoaştem şi noi, prin intermediul Amintirilor din copilărie.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---