Repere analitice

TEME LITERARE:

• condiţia creatorului, corelată cu două mari teme literare, iubirea şi moartea
(eros şi thanatos);
• poezia „Plumb"este o artă poetică, prin care se ilustrează principalele teme si motive ale universului bacovian.

STRUCTURA POETICA:

• poezia este structurată în două strofe de câte patru versuri, cu rimă îmbrăţişată, în primul şijn ultimul vers al fiecărui catren din cuvântul „plumb", care închide spaţiul poetic;
• ritmul este adecvat la tonalitatea stinsă a poeziei, folosindu-se îndeosebi iambul şi peonul:
„Dor-meau a-dânc si-cri-e-le de plumb" __'/__'/__'__/__' iamb, iamb, peon II, iamb.
„Şi flori de plumb şi fu-ne-rar vest-mânt" __'/__'/_____7__'iamb, iamb, peon IV, iamb.

SEMNIFICAŢIA TITLULUI Şl A METAFOREI-SIMBOL ESENŢIALE:

• plumbul semnifică senzaţia de gravitaţie crescândă, de apăsare extremă;
spiritul nu poate rezista unui asemenea influx gravitaţional negativ;
• plumbul, element chimic cu greutate atomică mare, prin concentrarea maximă a forţei gravitaţionale, este, în plan poetic, o metaforă-simbol a conexiunilor ascunse ale universului, cu posibilitatea de transcendere a materiei, de întoarcere la energiile primordiale ale lumii; se ştie că Bacovia a fost preocupat de alchimie, despre care Mircea Eliade spunea că are un caracter „«sacru» şi ritual"; plumbul poate fi astfel un element chimic înzestrat cu toate calităţile magice ale transcendenţei;
• potrivit lui Paracelsus (1493-1541), alchimist medieval elveţian, plumbul este „apa tuturor metalelor", deci un agent al disoluţiei universale.

TRANSFIGURĂRI POETICE:

• simbolul cavoului de plumb: încă din poezia lui Eminescu, lumea este definită ca o „raclă": „O raclă mare-i lumea. Stele-s cuie/ Bătute-n ea şi soarele-i fereasta/ La temniţa vieţii." („Demonism"); spaţiul tenebros al cavoului e un motiv întâlnit şi la Macedonski, în „Noaptea de noiembrie", şi la Baudelaire, în poeziile „Mormântul", „Mortul vesel", „Gravură fantastică" din volumul „Florile răului"; poeţii simbolişti răstoarnă semnificaţiile mormântului ca spaţiu intim, ocrotitor, cu o întreagă ilustrare în literatură, de la arhetipologia generală (Gilbert Durand) până la poezia populară şi cea a lui George Coşbuc („Vara": „Natură, în mormântul meu,/ E totul cald, că e lumină!");
• simbolul amorului cu „aripile de plumb" semnifică fenomenul entropie al degradării lumii, de factură expresionistă; amorul poate fi şi un înger căzut, fără putere de ascensiune, cavoul devenind infern, lume inferioară. Amorul „întors", „de plumb" sugerează imposibilitatea şi refuzul dragostei;
• eul poetic e reprezentat prin amorul „de plumb", fără capacitatea de elevaţie, de a se ridica deasupra mormântului, semnificând un „înger căzut" din înălţimea aspiraţiilor spirituale; conştiinţa e separată de trupul de plumb, împovărat peste măsură de vicisitudinile lumii, rămas într-o stază unde temporalitatea s-a oprit; de aceea, aura eterică a sufletului rămâne în preajma trupului, străbătând toate calvarurile existenţiale şi dând o reprezentare simbolistă lumii reale;
• coroanele de plumb, somnul („dormeau adânc sicriele de plumb"), vântul şi frigul sunt simboluri ale morţii, reprezentând senzaţii premergătoare extincţiei;
• culori dominante: spaţii întunecate, nota de tern, de mohorât, lipsa luminii;
• tonalitatea sunetelor: moartea este asociată cu sunetele joase (cuvântul „plumb" e alcătuit din patru consoane şi o singură vocală, închisă) sau stridente, de frecvenţă înaltă, semnificând ruperea legăturilor materiale cu lumea cunoscută, intrarea într-o stare de vibraţie superioară, printr-un cunoscut mecanism de rezonanţă distrugătoaro.
• se constituie, într-o autentică poezie simbolistă, din sugestiile simbolurilor dominante şi din starea de spirit pe care o creează, mai întâi eul liric, apoi, prin empatie, cititorul; culorilor sumbre, întunecate, li se asociază atmosfera funebră şi sentimentul de apăsare şi dezolare extremă în perspectiva extincţiei; fiecare detaliu material din poezie, derivat din omniprezenţa plumbului, metal amorf, de culoare neagră, densificat la maximum, sugerează moartea, somnul, escatologia individuală, tristeţea, degradarea lumii; aripile îngerului sunt căzute, „atârnă" greu, împiedicându-i accesul în spaţiile celeste din care s-a prăbuşit; vertijul produs de prezenţa copleşitoare a plumbului, impactul gravitaţional, toate acestea sunt puse în corelaţie cu ideea de moarte, tradusă prin împovărarea fiinţei somatice înaintea sfârşitului; impresia finală este de „început de sfârşit de lume", printr-o profundă degradare materială şi organică a ei; sub apăsarea maximă a gravitaţiei universale, fiinţa umană, supusă entropiei, se transformă în materie neagră, amorfă;
• conexând metafora cu sensul versului în care apare („Dormea întors amorul meu de plumb") şi coborând la nivelul fiecărui cuvânt; verbul „dormea" exprimă somnul etern şi liniştea sepulcrală a spaţiului închis, în care nici înălţarea fiinţelor spirituale, imateriale, eterice, nu mai este posibilă; „amorul întors" semnifică anularea iubirii ca sentiment uman, dar şi ca semn, condiţie a Creaţiei.

Eseu

În literatura română, Bacovia este poetul simbolist cel mai autentic, dar şi cu cele mai mari contraste, simbolismul său aproape patetic combinându-se, într-o „ţară tristă, plină de humor", cu un antisimbolism nedeclarat. Volumele de poezii „Plumb" (1916), „Scântei galbene" (1926), „Cu voi" (1930), „Comedii în fond" (1936), „Stanţe burgheze" (1946) prezintă o lume alienată, meschină, ostilă adaptării şi împlinirii fiinţei umane. Accentele de. antisimbolism se relevă în contrast cu tonurile muzicale ale lui Verlaine, din „Arta poetică", sunetele poeziei bacoviene fiind distonante, dizarmonice, sugerând o lume tristă, cu puţine momente de exaltare, de speranţă: „Verde crud, verde crud.../ Mugur alb şi roz şi pur,/ Vis de-albastru şi de-azur/ Te mai văd, te mai aud!" („Note de primăvară"). Temele predilecte sunt somnolenţa, descompunerea generală, spleenul, monotonia, parcurile pustii, oraşul fără viaţă; tristeţea, lipsa de speranţă. Pestş spaţii citadine şi parcuri pustii, corbii trec în şiruri lungi, prevestind moartea individuală sau a omenirii în genere: „Trec corbii - ah, «Corbii»/ Poetului Tradem". Culorile dominante sunt albul şi negrul, galbenul, violetul, cromatică redusă, cât mai mult cu putinţă, la tonurile fundamentale, la nonculori, ca expresie a reducţiei vitale a lumii. În „Decor", copacii sugerează cadrul existenţial al omului devitalizat, astenizat de civilizaţie: „Copacii albi, copacii negri/ Stau goi în parcul solitar:/ Decor de doliu, funerar.../ Copacii albi, copacii negri,// În parc regretele plâng iar...// Cu pene albe, pene negre". „Galbenul este'culoarea deznădejdii", notează poetul, referindu-se la titlul uneia din poeziile sale. Reprezintă lipsa de putere, de elan vital; mai este şi culoarea materiei aflate în descompunere. Nu e de mirare că, imediat pe scara cromatică, urmează griul şi negrul, semnificând mineralizarea şi extincţia treptată.
Obsesia pentru culoare este o temă specific simbolistă, ilustrată încă din această primă poezie a lui Bacovia, „Plumb", adevărată artă poetică, în care se concentrează temele majore ale universului său poetic. Metal gri, combinaţie de galben şi negru, plumbul, cu greutate atomică mare, prin consistenţa materială densificată, semnifică oboseala copleşitoare a fiinţei, gravitaţia perpetbă sub care se încovoaie, până în momentul inevitabil al extincţiei. Cum spune Lidia Bote, în lucrarea „Simbolismul românesc", „decorul, oamenii, lucrurile au culoarea cenuşie a plumbului, fiindcă peste tot domină tristeţea, apăsarea, dezgustul refulat, fie pentru o lume stăpânită de forţe obscure, implacabile, covârşitoare, fie pentru un mediu fizic care transmite în suflet oboseală, descompunere, conştiinţa mizeriei iremediabile sau nostalgia dureroasă a evadării"".

După „Dicţionarul de simboluri", plumbul este metal saturnian, ai demitizării; Paracelsus (1493-1541), alchimist medieval elveţian, considera că plumbul este „apa tuturor metalelor", agent deci al disoluţiei universale. Cele două strofe ale poeziei, în care cuvântul plumb este folosit de şase ori, configurează spaţiul ca un cavou universal (şi Eminescu avea această viziune, în „Demonism": „0 raclă mare-i lumea"), o metaforă-simbol a morţii în care se aneantizează, resorbindu-se, toate fiinţele. În această concentrare a materiei, ca o întoarcere nesfârşită a umbrelor în increatul originar, cum pe plan cosmic, la Eminescu, universul se întoarce în golul primordial, atmosfera este funerară, plină de zgomote, reverberate la maximum, ca o prăbuşire de aştri: „Dormeau adânc sicriele de plumb,/ Şi flori de plumb şi funerar vestmânt -/ Stam singur în cavou... şi era vânt.../ Şi şcârţâiau coroanele de plumb". Universul cuprins într-o carcasă de plumb devine static, încremenit, natură moartă, cu multiple sugestii. Cavoul, sicriele reprezintă spaţiul închis, cu lipsa lui totală de orizont. Spaţiul redus, ultim, tenebros al cavoului este un motiv întâlnit şi la Macedonski,în „Noaptea de noiembrie", şi la Baudelaire, în „Florile răului", în poeziile „Mormântul", „Mortul vesel", „Gravură fantastică". Poeţii simbolişti răstoarnă semnificaţiile mormântului ca spaţiu intim, protector, cu ilustrare într-o întreagă literatură, de la arhetipologia generală a lui Gilbert Durand până la poezia populară şi la cea a lui George Goşbuc („Vara": „Natură, în mormântul meu,/ E totul cald, că e lumină!"). În „Plumb", senzaţia este de apăsare extremă, de gravitaţie crescândă; corpul, simplă alcătuire organică, nu poate rezista unui asemenea influx gravitaţional negativ. Culorile dominante din poezie, nota de tern, de mohorât, imaginea de scheci în graffiti, în alb şi negru, toate aceste nuanţe ale tabloului amplifică şi concentrează la maximum senzaţia de apăsare, de trecere în altă dimensiune a spaţiului. Sub magnetismul „sicrielor de plumb", materia vie se solidifică în stranii statui minerale.

Lumea, supusă terorii gravitaţionale, malefică pentru firava fiinţă umană, o îmbinare efemeră palpitând de viaţă, fără prea mare vigoare, sucombă. Moartea deschide drumul spre o altă dimensiune, unde senzaţiile sunt copleşitoare. Se poate vorbi, prin urmare, de o transcendere în spaţiul primordial, unde viaţa organică, o variantă patetică a celorlalte forme de existenţă, nu are încă fiinţă.
Somnul, menţionat de două ori prin verbul „a dormi", poate fi chiar somnul eternităţii, în care se înscrie, increat încă sau „întors" către această stare, îhsuşi amorul, forţa universală care animă creaţia. Eul liric, în stare de imaterialitate, îşi veghează propria moarte sau pe cea a propriului spirit, un fel de entitate superioară care contemplă extincţia universală. Sentimentele, sub această apăsare a plumbului, se cufundă în somn: „Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb... şi-am început să-l strig -/ Stam singur lângă mort... şi era frig.../ Şi-i atârnau aripile de plumb.". Plumbul, prin culoarea sa întunecată, mohorâtă, îndeamnă către somn, acoperă lumea cu o crustă groasă, stârneşte frigul primordial şi se întinde pe întregul orizont, întunecându-l. Lumea se închide în sine însăşi, supusă tiraniei morţii.

Scârţâitul coroanelor de plumb, dincolo de sonoritatea lugubră, sugerează mişcarea grea a lanţurilor temporale, asociată cu gravitaţia sporită de intrarea eului într-o altă dimensiune, unde se concentrează forţele imense ale neantului. Dincolo de tristeţe, se conturează imaginea lumii încovoiate sub propria-i greutate, închisă într-o celulă de maximă rezistenţă a firii. Zgomotul strident indus în subconştient prin simboluri sonore relevă, în ultimă instanţa, un topos infernal, dominat de corzile grele ale gravitaţiei şi ale haosului de dinainte de apariţia materialităţii.
Aglomerarea unor detalii bazate pe repetarea simbolului dominant, „flori de plumb", „funerar vestmânt", „aripele de plumb", „coroanele de plumb", reprezintă liniile de forţă care apasă asupra întregului spaţiu: „aripele" atârnă, vântul are o direcţie incertă, adie frigul originar. Fiind doar limite între care se desfăşoară viaţa, acum frigul şi întunericul, reprezentate prin culorile gri şi negru, sunt două elemente complementare care figurează dimensiunile neantului.

În atmosfera apăsătoare a cavoului, unde toate detaliile, flori, aripi, coroane, vestmântul, s-au transformat în plumb prin reflectare lăuntrică, vântul este unicul element „viu", dar nu pentru a pune viaţa în mişcare, ci pentru a accentua o sonoritate lugubră, dând întregului o tentă macabră. Sonoritatea surdă, spre stingere, a poeziei, dată de' sunetele înăbuşite ale coroanelor de plumb, care „scârţâie" fără ecou, este susţinută şi de valoarea consonantică a cuvintelor folosite, îndeosebi a termenului dominant, plumb, dar şi a cuvintelor vestmânt, strig, frig.

Imaginea întregului cadru este neclară şi în acelaşi timp pastelată, sugerând o continuă mişcare subterană a forţelor în dezechilibru ale universului material. Lumea subzistă însă pe armonii negative, pe interferenţe între intemporal şi temporal, într-o mişcare comprimată a spaţiului închis în sine însuşi. Amorul doarme „întors", în nemişcare şi în imposibilitatea, chiar a sufletului, de a se desprinde de materialitatea grea a corpului fizic. Poezia „Plumb" evoluează astfel spre nemişcarea absolută, spre o abstragere totală din universul real, din lumea perceptibilă a simţurilor. Alterarea planurilor temporale conduce la armonia universului închis în sine însuşi, supus energiilor „grele" ale naturii primordiale.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 16 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---