FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 2,812
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Flori de Mucigai de Tudor Arghezi

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   opera literara   drama   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   gramatica   personaje   istorie   comunicare   prozator   filozofie   caracterizare   opera   balada   genul epic   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   naratiune   autor   dramaturg   pastel   povestire   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Flori de Mucigai de Tudor Arghezi

 Q:   Intreaba despre Flori de Mucigai de Tudor Arghezi       
Flori de Mucigai de Tudor Arghezi Încadrarea în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Tudor Arghezi, (Ion N. Theodorescu, n. 23 mai 1880 în Bucureşti) considerat unul dintre cei mai eclectici originali poeţi români, aparţine perioadei interbelice şi orientării moderniste, ce a fost susţinută la noi în literatură de către criticul Eugen Lovinescu şi de activitatea cenaclului de la Sburătorul. Şi totuşi, Arghezi nu se bucură de o apreciere prea entuziastă din partea criticului de la Sburătorul, ce-şi păstrează scepticismul până la capăt.

Poetul este contemporan cu o mulţime de nume importante între 1904 şi 1927, îi amintim aici pe O. Goga, Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, Ion Pillat, Lucian Blaga şi Ion Barbu. Arghezi se afirmă ce va mai târziu decât aceştia, după apariţia în 1927 a primului său volum de poezie - Cuvinte potrivite, având parte de o primire controversată. Dacă la început a fost socotit un nou „Eminescu", destul de repede au început să apară voci sceptice şi reacţionare. Ion Barbu numeşte poezia argheziană „refuzată de idee" şi o consideră facilă, N. Davidescu şi Al. Philippide îşi exprimă rezerva, iar critica literară nu emite o părere unanimă şi totalizatoare.
Mai târziu, raportarea la Eminescu se schimbă - criticul George Călinescu îl consideră cel mai neeminescian poet român, încadrându-l în categoria poeţilor sudici, care spre deosebire de nordici/ carpatini, au un alt ideal feminin. Acesta ar fi în cazul lui Arghezi - ne spune Elena Zaharia Filipaş - femeia mediteraneană, cu pielea măslinie, părul negru şi „ochii ca lăstunii", ce se apropie de personajul biblic din Cântarea Cântărilor.

Volumul apărut în 1931 şi intitulat Flori de mucigai reprezintă o afirmare clară a originalităţii poetului, fiind indicat de G. Călinescu drept începutul adevăratei creaţii argheziene, o nemaipomenită „operă de rafinament şi subtilitate artistică".

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.

Poezia Flori de mucigai este o artă poetică ce deschide volumul cu acelaşi nume, introducând în literatura noastră un nou tip de estetică -estetica urâtului. Titlul este, fără îndoială, o adaptare fericită a titlului ce aparţine lui Charles Baudelaire — Lesfleurs du mal („Florile răului"). Prin imaginea şocantă a mucegaiului, poetul impune plastic noua mentalitate estetică, fără a se îndepărta de conotaţiile etice ale „răului" baudelairian. Întregul volum Flori de mucigai zugrăveşte un univers închis şi damnat, aflat la periferia societăţii, populat cu hoţi, puşcăriaşi, prostituate şi tipuri reprezentative pentru mahala - „o lume părăsită de divinitate" (Nicolae Balotă - Opera lui T. Arghezi).

La adăpostul întunericului şi al răului, în acest infern „uitat de Dumnezeu" (N. Balotă, opera citată) arta va creşte ca o bizară floare rară, topind şi rafinând aceste experienţe într-o purificatoare alchimie. Oximoronul flori de mucigai ilustrează această curioasă transformare şi devine imaginea emblematică a noii estetici. Conform acesteia, urâtul nu este altceva decât un nou tip de frumuseţe, mai complex, cu origini diferite, purificator în esenţă, trăind doar prin actul creaţiei artistice. Din punctul de vedere al categoriei estetice, urâtul nu vrea să înlocuiască frumosul, ci să-l completeze, oferind o viziune mai complexă asupra lumii.
Receptarea noii categorii presupune rafinament artistic, experienţă în lectură şi „un cer al gurii dedat cu mirodeniile", cum spune G. Călinescu. Altfel, cititorul neavizat s-ar putea speria şi ar crede versurile vulgare, literatura noastră neavând până la Arghezi nici o experienţă care să amintească de Rabelais.

Elemente de structură şi de compoziţie

Poezia este structurată în trei strofe inegale şi polimorfe, având un pronunţat caracter epic. în poezia argheziană, incipituî şi finalul au o importanţă deosebită. Aici, incipituî ataşează o imagine şocantă actului artistic
- scrisul cu unghia pe tencuială. Conotaţia scrisului devine astfel calvarul, chinul sisific în beznă, ce consumă şi epuizează fiinţa poetului. începutul e abrupt, şocant, fără imagini pregătitoare. Finalul întregeşte imaginea creaţiei chinuitoare, înscriind-o irevocabil în zona maleficului şi infernului prin simbolul mâinii stângi. Stânga, într-o simbolistică primară, aparţine demonicului şi iadului, în timp ce dreapta reprezintă îngerescul, divinul.

Procedee şi mijloace artistice. Imagini şi figuri de stil.

Metafora de la începutul poeziei: „Le-am scris cu unghia pe tencuială/' Pe un părete de firidă goală" transformă acrul artistic într-o geneză chinuitoare şi însângerată, în absenţa divinităţii. Poetul e singur, cu puterile „neajutate", iar „firida goală" ar fi trebuit să adăpostească icoanele, dar lipsa acestora este simbolică. În acest infern nu există compasiune şi nici intervenţia divină.

Artistul nu mai îmbină în arta sa „slova de foc" a inspiraţiei divine cu „slova făurită", ca în Testament. E nevoit să se lase în voia propriilor puteri, într-o geneză damnată, din care divinitatea lipseşte, aşa cum o dovedeşte absenţa animalelor emblematice ale evangheliştilor: „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan". Accentul cade pe epitetul „neajutate" ce îşi întregeşte semnificaţia prin metafora „...mi s-a tocit unghia îngerească", marcând o alunecare a poeziei spre demonic. Unghia este un simbol al organicului, arta face parte din fiinţa poetului, dar nu mai este o cale de salvare, ci de coborâre în infern.

Folosind o exprimare simplă, dar sugestivă, poetul aboleşte curgerea normală a timpului - „stihuri fără an" şi circumscrie arta unor nevoi primare, instinctuale, ca nevoia de apă şi de hrană, într-un univers dominat de moarte: „Stihuri de groapă/ De sete de apă/ Şi de foame de scrum", Neputinţa dureroasă a izbăvirii este exprimată prin comparaţia din finalul poeziei: „Şi mă durea mâna ca o ghiară/ Neputincioasă să se strângă". Suferinţa capătă aici manifestări fizice.

Limbajul

Limbajul şochează prin materialitate şi concreteţe, are accente arhaice
- „părete" sau „nu o mai am cunoscut" şi trimiteri religioase.
Originalitatea sa constă în valorificarea unor zone precum vorbirea populară şi termenii arhaici, toate făcând parte din estetica urâtului.

Versificaţie

Versurile au rimă împerecheată, dar nu sunt constrânse de prezenţa ritmului sau a măsurii.

Stilul

Stilul se înscrie între caracteristicile poeziei moderne, reprezentând un amalgam dintre stilul înalt sau cult şi stilul jos, ce conţine registre precum cel popular,, familiar sau argotic.

Modurile şi timpurile verbale

Timpurile verbale folosite în poezie ilustrează caracterul epic al acesteia. Predomină perfectul compus, timpul povestirii şi al evocării - „am lucrat" sau „nu a crescut". Imperfectul e folosit o singură dată - „era", pentru a evidenţia permanentizarea unei stări specifice infernului, întunericul - „era întuneric". Prezentul „sunt" întrerupe evocarea divinităţii absente şi împreună cu adverbul de timp „acum" aşază poezia în zona morţii şi a demonicului. Conjunctivul prezent este modul proiecţiei, virtualităţii, anunţând acţiuni despre a căror realizare nu putem spune nimic.

În contextul poemului, aceste acţiuni devin incerte: „Am lăsat-o să crească", dar „...nu a mai crescut" sau „Neputincioasă să se strângă".

Concluzii

Tudor Arghezi rămâne unul dintre poeţii importanţi ai perioadei interbelice, reflectând originalitatea poeziei moderniste. E un poet al pământului, al concretului şi al materialului. Caracterul teluric al creaţiei sale are o notă distinctă, comparat cu transparenţa filozofică a versurilor lui Blaga sau cu încifrarea matematică a metaforelor lui Barbu.


Tag-uri: literatura, poet



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :