FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 2,275
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Eseu-Mihail Sadoveanu

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   opera literara   drama   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   gramatica   personaje   istorie   comunicare   prozator   filozofie   caracterizare   opera   balada   genul epic   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   naratiune   autor   dramaturg   pastel   povestire   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Eseu-Mihail Sadoveanu

 Q:   Intreaba despre Eseu-Mihail Sadoveanu       
Eseu-Mihail Sadoveanu „Sadoveanu e, în primul şi în ultimul rând, un vindecător al inimii omeneşti de sentimentul efemerităţii ei. Eroii lui, când merg în codru şi vânează, nu vânează iepuri, mistreţi, căprioare; vânează iepurele, mistrţul, căprioara, zimbrul; el merge la speţa vânătorului, nu la exemplar; merge la forma eternă a sălbăticiunii, iar descripţiile de natură sunt descripţii ale sălaşului ei cosmic. Omul însuşi, când se adăposteşte sau merge prin codru, îşi caută rudenia lui cu cele neschimbătoare. Omul însuşi e bolnav de efemeritate şi îşi caută în natură o vindecare a efemerităţii lui. Aceasta e frumuseţea operei lui Sadoveanu. Aceasta e una din frumuseţile operei lui Eminescu".

Vladimir Streinu

Fiecare literatură este dominată periodi c de mari personalităţi creatoare, care devin puncte de referinţă pentru evoluţia ei ulterioară. Aşa sunt la noi: Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi alţii.
Orice înşiruire de mari personalităţi ale unei culturi este subiectivă, relativă şi supusă unor modificări ulterioare - deoarece însăşi evoluţia literaturii cere aceste reaşezări valorice.

Faptul că un critic literar ca Vladimir Streinu găseşte între Mihail Sadoveanu şi Mihai Eminescu un punct de referire comun: cel al tipizării şi generalizării nu este altceva decât un semn de preţuire pentru aceşti scriitori - fiindcă, aşa cum putem afla asemănări între Unul şi Celălalt, descoperim şi destule deosebiri...
Mihail Sadoveanu a dominat o întreagă generaţie de prozatori, a fost numit „Ceahlăul literaturii româneşti", a avut cea mai prolifică operă: peste o sută de volume, publicate în timpul vieţii.

Aceasta nu înseamnă că prestigiul său e permanent şi de neatins.
Pe de o parte, majoritatea părerilor critice au fost emise în timpul vieţii autorului, când acesta a ocupat mari funcţii sociale (deputat în Marea Adunare Naţională, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor); pe de altă parte, perioada favorabilă în care a evoluat i-a permis desfăşurarea întregii sale puteri creatoare.
Fără a încerca - la nivelul unui dialog didactic - să diminuăm din prestigiul său, deoarece talentul lui Mihail Sadoveanu a fost real şi impunător, vom reveni la o altă idee a lui Vladimir Streinu: „Timpul omoară orice creaţie intelectuală, în total ori în parte. Veşnica tinereţe a eternelor modele este o frază ineptă ieşită din minţi strâmbe şi leneşe". (Clasici, din volumul Pentru arta literară).
Evident că şi această afirmaţie este relativă şi se referă în mod expres la clasici în general, nu la Mihail Sadoveanu în special. Am vrut să reliefez cele două aspecte teoretice pentru a problematiza dezbaterea cu privire la locul şi rolul lui Mihail Sadoveanu în literatura română şi pentru a-i obişnui pe elevi şi studenţi cu un dialog mai amplu despre valoarea estetică, în care să poată exprima propriul lor punct de vedere.

Scriitor de un mare talent literar şi de o aleasă vibraţie patriotică, Mihail Sadoveanu a eclipsat, în timpul vieţii sale, atât prin vastitate, cât şi prin valoarea reală a operei.

Principalele teme ale celor peste o sută de volume, publicate în timpul vieţii autorului, se referă la:
- Evocarea trecutului istoric al Moldovei, îndeosebi a domniei lui Ştefan cel Mare şi a voievozilor care i-au urmat: Fraţii Jderi, Neamul Şoimăreştilor, Nicoară Potcoavă, Zodia Racului sau Vremea Ducăi Vodă.
- Prezentarea frumuseţilor naturale ale munţilor patriei şi ale Deltei: Valea frumoasă, Ostrovul lupilor, Povestiri pentru vânători şi pescari, Ţara de dincolo de negură.
- Condiţia umilă a ţăranilor, lupta răzeşilor şi a oamenilor liberi, din zona de munte, pentru dreptate: Baltagul, Dureri înăbuşite, Hanul Ancuţei.
- Viaţa târgurilor de provincie şi a intelectualilor umili din secolul al XIX-lea: însemnările lui Neculai Manea, Locul unde nu s-a întâmplat nimic, Floarea ofilită, Balta liniştii.
- Evocarea unor vremuri străvechi, imemorabile: Măria sa, Puiul Pădurii, Divanul persian, Creanga de aur.
- Istorisiri pentru copii şi tineret: Dumbrava minunată, Domnul Trandafir, Povestiri de sară.

După moartea sa, gustul public evoluând, iar timpul cititorului fiind din ce în ce mai limitat, admiraţia pentru Sadoveanu a mai scăzut. Prozator paseist şi oarecum monocord, el a fost aşezat la un loc relativ onorabil, alături de scriitorii mai de seamă din perioada interbelică, dar, aşa cum pare normal, preferinţele au început să fie împărţite. „Cetăţeanul şi capodopera, singuri-singurei: asta vreau eu!" — afirma Vladimir Streinu în articolul citat.

Aşadar, fiecare lector îşi are preferinţele sale, evident că, dintre vârfuri, în funcţie de gustul, de cultura, de structura sa sufletească şi chiar de evoluţia ideilor literare şi critice ale cercului în care trăieşte. Astfel, Mihail Sadoveanu continuă să rămână un autor antologic, un clasic, care nu poate lipsi din dialogul nostru, scriitor preferat de oamenii care au mai mult timp să-l citească, măcar parţial, şi care iubesc trecutul istoric şi frumuseţile patriei - temele de bază ale operei sale.
BALTAGUL
„ Romanul Baltagul, desfăşurându-se la suprafaţă şi în aparenţă pe treptele cunoscute ale istoriei sale concrete, reprezintă, de fapt, istoria împlinirii trudnice a acestui gol esenţial, creat prin dispariţia ciobanului; această sarcină grea, încărcată de atât de copleşitoare semnificaţii, ce ţin de mecanismul etern al existenţei, de legile şi de locul aparte al omului în acest mecanism, este dusă la îndeplinire de aparent firavul personaj principal al naraţiunii, de Vi tor ia Lipan, cu ezitări şi împiedicări ale simţului ei de orientare într-o lume de aparenţe concrete, de relaţii şi întâmplări incidentale, dar cu o uimitoare siguranţă şi viziune pe dimensiunile şi în spaţiul interior al realităţii, pe tărâmul raporturilor şi condiţionărilor fundamentale şi eterne".

Mircea Tomuş

„Intre toate aceste rămăşiţe ale trecutului însă este una care se ridică prin arta ei fină şi prin simţământul ei pătrunzător aşa de sus, încât, cu drept cuvânt, ne putem întreba dacă i se poate găsi pereche în alte literaturi populare şi dacă chiar literatura cultă, în infinitele variaţii, a realizat vreodată un mic poem aşa de armonios şi aşa de artistic. E vorba de acel minunat cântec bătrânesc, publicat în veacul trecut de Vasile Alecsandri, şi care se cheamă Mioriţa" (Mihail Sadoveanu).
Unde sfârşeşte Mioriţa, începe Baltagul. (FOLCLOR CULT - se rosteşte între cadrele didactice de Limba şi literatura română)
Cunoaştem că frumoasa baladă populară Mioriţa, în care baciul ungurean şi cu cel vrâncean pun la cale moartea baciului moldovean, ca să-i ia oile, caii şi câinii se sfârşeşte fără a afla dacă omorul a avut loc sau nu. Întreaga intrigă se desfăşoară pe marginea testamentului moral al baciului moldovean, către oile sale şi către măicuţa bătrână şi se bazează pe o splendidă alegorie, prin care moartea ne este înfăţişată ca o nuntă de proporţii cosmice.

Impresionat de frumuseţea acestei poezii, Mihail Sadoveanu încearcă să colaboreze cu creatorul popular şi să dea o nouă interpretare motivului mioritic. El crează astfel romanul Baltagul, putând afirma că acolo unde sfârşeşte Mioriţa, începe Baltagul.
Eroina principală a cărţii este Vitoria Lipan, soţia unui cioban dintr-o zonă de munte, o femeie dârză şi energică, luând locul măicuţei bătrâne din balada populară.
Soţul ei, Nichifor Lipan, un cioban harnic şi voinic, pleacă să cumpere nişte oi de la Dorna, dar, la întoarcere, întârzie peste termenul stabilit şi Vitoria Lipan începe să aibă anumite presimţiri că soţului ei i s-a întâmplat ceva rău. Ea încearcă să afle adevărul, apelând la preotul din sat, iar acesta o încurajează, îndemnând-o să-l aştepte pe Nichifor cu răbdare, că poate se va întoarce. Vitoria se adresează şi vrăjitoarei satului, ea spunându-i că, probabil, Nichifor a întârziat la o duşmancă, deci că ar avea o iubită, şi să-l aştepte că, după ce se va sătura de aceea, va veni acasă.

Vitoria nu crede pe deplin nici una dintre cele două variante, având prevestirile ei tainice că lui Nichifor Lipan i s-ar fi putut întâmpla o nenorocire. Ea îşi ia toate măsurile de precauţie, lăsându-şi casa în ordine şi în grija unei slugi credincioase, ca să poată pleca în căutarea soţului, în vederea restabilirii adevărului.
Pe fiica sa, Minodora, o duce la mănăstire, unde avea o rudă, împreună cu partea de avere ce i se cuvenea, pentru a-i asigura, pe cât posibil, viitorul.
Împreună cu fiul său Gheorghiţă şi cu ajutorul preotului, vinde unor negustori, prieteni mai vechi ai soţului ei, brânza şi pieile de oaie de prisosinţă, pentru a face rost de bani pentru drum. Apoi pleacă, împreună cu Gheorghiţă, în căutarea lui Nichifor Lipan. Mai înainte însă, ea comandase, la fierarul satului, un topor cu coadă lungă, care mai poartă şi numele de baltag, pe care-l ia cu ei, de unde şi numele romanului de Baltagul (adică arma crimei şi a răzbunării).

Curajul şi bărbăţia acestei ţărănci de munte se văd atunci când, călătorind din sat în sat, şi întrebându-i pe oamenii întâlniţi în cale despre soţul său, ea reuşeşte să refacă drumul pe care a trecut Nichifor Lipan.
Mergând pe urmele a trei ciobani („Trei turme de oi / Cu trei ciobănei" - Mioriţa), de unde deducem că Nichifor Lipan era însoţit de alţi doi păstori, dornici să-i ia averea, ei ajung la o răscruce de drumuri, de unde nu se mai vorbea decât de doi ciobani, deducând că acolo era locul unde ar fi putut pieri cel de-al treilea, adică Nichifor Lipan.
Vitoria se opreşte cu fiul său în sat. Cu ajutorul câinelui Lupu, descoperă într-o prăpastie osemintele soţului său. Pregăteşte un parastas pentru pomenirea sufletului lui Lipan, la care îi cheamă şi pe cei doi însoţitori ai soţului ei: Calistrat

Bogza şi Ilie Cuţui.

În timpul mesei, ea conduce astfel dialogul, încât reface povestea morţii lui Nichifor şi, spunând-o lui Bogza, acesta, puţin ameţit de băutură, se înfurie că femeia vorbeşte în aluzii şi-l acuză despre o faptă de care nu e sigură...
Când Bogza, tot mai supărat, se ridică să lovească, Vitoria strigă la Gheorghiţă, care îl întâmpină pe duşman şi-l înfruntă cu baltagul, apoi dă drumul câinelui, care îl recunoaşte pe cel care îl omorâse pe stăpânul său, şi-i rupe beregata, fiind gata să-l sugrume. în clipa din urmă, ciobanul îl cheamă pe preot şi se spovedeşte, recu-noscându-şi vina şi spunând ca oile să fie reîntoarse stăpânilor lor adevăraţi, adică Vi-toriei şi lui Gheorghiţă. Jandarmii îl arestează pe Ilie Cuţui, ca părtaş la omor, iar, în ultima clipă, Vitoria îl iartă pe Calistrat Bogza pentru fapta sa nevrednică.
Iată rezolvarea pe care o dă Mihail Sadoveanu conflictului abia întrezărit din balada populară Mioriţa.
Nichifor Lipan, personajul despre care ni se povesteşte mereu, dar care, practic, nu mai ia parte la acţiune, fusese un cioban harnic şi energic, la fel ca moldoveanul din Mioriţa, dar nu mai e prezent, deoarece a murit, lovit pe la spate de un alt cioban.

De fapt, în felul acesta, personajul principal al romanului devine (rămâne) Vitoria Lipan - femeia dârză, curajoasă şi înţeleaptă, care nu are comun cu „măicuţa bătrână"... „din ochi lăcrimând', din Mioriţa, decât durerea pentru cel omorât. Ea ştie să stabilească adevărul şi să-l pedepsească pe ucigaş. Din acest punct de vedere se vorbeşte şi despre un veritabil roman poliţist autohton, dar noi credem că predominantă nu este ancheta, ci intuiţia acestei femei inteligente.
Gheorghiţă, deşi bărbat, este în formare, subordonat voinţei mamei sale, dar care, în faţa unor greutăţi neaşteptate, se maturizează, la fel ca Harap-Alb, din basmul lui Ion Creangă. Fără prea multă experienţă de viaţă, el reuşeşte totuşi să se achite de îndatoririle ce-i reveneau (ca fiu al celui ucis) şi-l loveşte pe duşmanul tatălui său, deoarece, în concepţia populară, un bărbat nu putea fi înfruntat decât tot de un bărbat (chiar dacă trebuia pedepsit).

Dar Mihail Sadoveanu evită să pună pe seama lui Gheorghiţă o crimă, fie ea o dreaptă pedeapsă, de aceea transferă moartea ucigaşului pe seama câinelui Lupu, îndreptăţit şi el să acţioneze violent, de vreme ce fusese singurul martor al morţii lui Nichifor Lipan. Astfel, Lupu devine câinele activ al semenului său din Mioriţa: („Stăpâne, stăpâne, / îţi cheamă şi-un câne / Cel mai bărbătesc / Şi cel mai frăţesc"... Paralelă şi cu balada populară Doica, precum şi cu fragmentul corespunzător din Cântarea României, de Alecu Russo).
Ajunşi aici cu intuiţia noastră literară şi încercând să învăţăm prin descoperire, elevilor le va fi uşor să stabilească singuri corespondenţele dintre baciul moldovean şi Nichifor Lipan (unul ameninţat cu moartea, celălalt ucis); dintre măicuţa bătrână şi Vitoria Lipan (prima căutându-şi fiul cu lacrimi în ochi, celalată luptând pentru reabilitarea creştină a soţului ei) şi, în sfârşit, dintre „Cel mai bărbătesc/Şi cel mai frăţesc" dintre câinii mioritici şi Lupu (primul doar invocat, fără un rol deosebit, al doilea - înfăptuitorul justiţiei, prin uciderea vrăjmaşului).

Compoziţia romanului este structurată pe planuri succesive: întârzierea lui Nichifor Lipan de la vânzarea şi cumpărarea oilor de la Dorna şi bănuielile Vitoriei că soţului ei i s-ar fi putut întâmpla ceva rău; legătura eroinei cu preotul, vrăjitoarea şi autorităţile satului; plecarea eroinei, cu Gheorghiţă, pe drumul parcurs de Nichifor Lipan; descoperirea cadavrului; ceremonialul creştinesc şi demascarea ucigaşilor.
Caracterizarea personajelor este făcută în mod direct şi indirect, prin faptele lor, prin dialog şi prin referiri din partea altor personaje.
Vitoria Lipan o înlocuieşte pe măicuţa bătrână din Mioriţa, fiind o femeie dârză şi energică; mintea ei hotărăşte şi braţul lui Gheorghiţă loveşte. Acesta este un tânăr, învăţând din experienţa de viaţă a călătoriei, la fel ca Harap-Alb, din basmul lui Ion Creangă, în plan fantastic.

Minodora ar vrea să fie domnişoară, strunită însă de voinţa mamei, dusă la mănăstire cu o parte a averii, asigurând continuitatea familiei, în cazul în care celor doi, plecaţi să împlinească dreptatea, li s-ar fi întâmplat ceva neprevăzut.
Un loc aparte îl ocupă imaginea vieţii muntenilor, între mit şi tradiţie, despre care se vorbeşte încă din primele pagini, în acea pilduitoare legendă spusă de Nichifor Lipan. Ei sunt oameni dârzi şi hotărâţi, capabili să înfrunte anotimpurile, într-o firească frăţie cu natura.
Mitul şi tradiţia se împletesc armonios: tradiţia fiind cea a vieţii de fiecare zi, pe care Vitoria Lipan se străduieşte s-o respecte, raportată apoi într-un fantastic dorit. Reconstituind structuri sociale ce aparţin unui model de viaţă arhaic, romanul lui Mihail Sadoveanu se desfăşoară, în fapt, pe fundalul unei existenţe pastorale, de specific naţional, trăgându-şi sevele din obiceiurile şi tradiţiile străvechi ale poporului nostru. Aşa cum observa George Călinescu, Baltagul este un roman al transhumantei, criticul adăugând că: "Acum suntem în Dacia, în teritoriul muntenesc al oierilor, la punctul de plecare. Intriga romanului e antropologică (originea şi evoluţia omului: nota noastră). In virtutea transhumantei, păstorii, turmele, câinii migrează în timpul anului calendaristic, în căutarea de păşuni şi adăposturi, întorcându-se la munte la date întru veşnicie fixate. Cazul din Baltagul e, din punctul de plecare, acela din Mioriţa".

HANU ANCUTEI

Volumul "Hanu Ancuţei" este reprezentativ pentru proza românească interbelică. Publicat în 1928, a fost primit favorabil, iar o parte dintre cititori şi chiar critici literari l-au considerat un roman, având o acţiune centrată în jurul unui han pitoresc, iar pe cele două Ancuţe, ca personaje reprezentative, antrenându-i pe călători la petrecere şi îndemnându-i să-şi povestească întâmplările de odinioară.
Dar lucrurile nu stau aşa, deoarece nu avem un conflict central, ci mai multe acţiuni, cu subiecte diferite - cadrul de referinţă fiind hanul Ancuţei, într-o suită de povestiri în ramă.

Povestirea în ramă este o naraţiune prezentată într-un cadru comun cu alte povestiri - în acest caz, hanul şi atmosfera de mister din jurul lui, amintirile de tangenţă ale unor personaje şi interferenţele dintre ele.
Fiecare narator este un ascultător şi un observator al celorlalţi, însuşi autorul este de faţă, dar nu se manifestă ca un personaj - noi descoperindu-l din fineţea observaţiilor portretistice şi prin dragostea faţă de natura pe care o prezintă cu mult talent.
"Fântâna dintre plopi" este o întâmplare dramatică prezentată de căpitanul Nicolae Isac, un boier negustor de vinuri, care, în tinereţe, s-a îndrăgostit de o frumoasă ţigăncuşă, Marga, îndemnată de unchiul ei, Hasanache, să-l amăgească pe boier cu o dragoste simulată, pentru ca, la întoarcerea lui de la târg, ţiganii să-l jefuiască de bani.

Prima parte a naraţiunii prezintă atragerea boierului, printr-o apariţie pitorească a fetei, cu suavele ei avansuri.
Cea de a doua parte relatează întâlnirea de dragoste de la "fântâna dintre plopi" - dar fata îşi iese din rolul de amăgitoare, îndrăgostindu-se, la rândul ei, de boier, căruia îi mărturiseşte planul unchiului Hasanache.
Descoperind adevărul, boierul încearcă să se apere, dar, în lupta inegală, îşi pierde un ochi (o lumină), fiind salvat, în cele din urmă, de oamenii de la han. Ţiganii se răzbună însă pe Marga, omorând-o şi aruncând-o în fântână, de unde titlul Fântâna dintre plopi.
Rememorând, după mulţi ani, întâmplarea, la invitaţia comisului îoniţă, tonul povestitorului devine romatic şi plin de regrete, situând această naraţiune alături de cele din volumul Decameronul, al scriitorului italian Boccacio şi de 1001 de nopţi -basme orientale - repovestite în româneşte de Eusebiu Camilar. Prin acest volum de povestiri în ramă Mihail Sadoveanu se înscrie într-o interferenţă de lumină dintre culturile lumii.

ROMANE ISTORICE:

„El (Mihail Sadoveanu, n.n.) are realismul unui Balzac si melancolia unui romantic, meditaţia aspră a lui Miron Costin, voluptatea senzorială a unui Rabelais. E precis ca un pictor flamand şi inefabil ca un muzician, contemplator al frumuseţilor lumii şi naturalist plin de asociaţii şi disociaţii asupra procesului biologic, un creator de atmosferă, un analist al sufletelor impenetrabile, al psihologiei pubertale şi al patologiei senile, un dramaturg în proză încordat, un cunoscător al individualismului şi al colectivităţii, al grupurilor arhaice şi al societăţii moderne, un epic total obiectiv şi un introspectiv fin, un înţelept oriental, vorbind în pilde, şi un critic al ordinii sociale nedrepte ".

George Călinescu

Deşi trăieşte şi scrie la confluenţa a două mari tendinţe literare, Mihail Sadoveanu reuşeşte să rămână el însuşi.
E vorba, dacă ne referim măcar numai la literatura română, de o tendinţă de modernizare a modului de exprimare artistică şi chiar de concepere a romanului, reprezentată de Camil Petrescu, prin Patul lui Procust, de Hortensia Papadat-Bengescu, prin Ciclul Hallipilor şi, parţial, de Liviu Rebreanu, prin romanul psihologic Pădurea spânzuraţilor, prin cel urban Amândoi, ori prin cel transcendental Adam şi Eva - scriitorii respectivi încercând o subtilă aplecare asupra eului personajului, prin investigarea părţilor luminoase şi umbrite ale sufletului acestuia, prin introducerea, cu prioritate, a urbanului în literatură.
Cealaltă tendinţă, de care se apropie mai mult Mihail Sadoveanu, este cea tradiţională, reprezentată de Duiliu Zamfirescu, prin Neamul Comăneştenilor, parţial de Liviu Rebreanu, prin Ion şi Răscoala, de Cezar Petrescu, prin romanele Apostol şi Întunecare.

Dar chiar şi aceşti autori realişti, oarecum cuminţi (însă nu simplişti) în modul lor de abordare a subiectelor literare, scriau despre un prezent, pe care-l cunoşteau parţial din propria lor experienţă.
Între aceste două tendinţe, Mihail Sadoveanu rămâne el însuşi, în sensul că este cel mai de seamă scriitor de romane istorice. A coborî într-un trecut arhaic, a evoca lupte cu mijloace primitive, a creiona chipurile personajelor care se simt mai bine în pădure, decât într-un oraş civilizat; în sfârşit, a oglindi un Judeţ al sărmanilor, a susţine că Morţii poruncesc celor vii, în Ţara de dincolo de negură, a căuta să descifrezi viaţa Bordeienilor, ori a te scufunda în lumea antică a Divanului persian presupun un mare risc, deoarece temele în sine se dovedesc depăşite pentru un anumit gust modem al lectorului - risc pe care nu-l poţi înlătura decât printr-un talent deosebit.

Vocaţia extraordinară de povestitor a lui Mihail Sadoveanu îl salvează de a fi privit ca un autor demodat. în această direcţie îl ajută şi îndemânarea sa în alegerea unor anumite subiecte istorice. Povestim despre voievozi, dar nu despre oricare, ci despre Ştefan cel Mare; înfăţişăm o vânătoare, dar nu oricum, ci una de zimbrii; ne amintim de un călugăr, dar acela a fost Daniel Sihastru.

La aceste argumente mai adăugăm: extraordinarul simţ al naturii, pe care îl are povestitorul, făcând plăcută chiar descrierea unei simple plimbări prin pădure ori în Ţara de dincolo de negură sau Dumbrava minunată; permanentul simţ patriotic, de mândrie pentru faptele trecutului, care străbate fără ostentaţie din paginile romanelor istorice ale lui Mihail Sadoveanu; arhaizarea voită a frazei, gen cronică-resc, răspunzând parcă îndemnurilor din versurile lui Al. Mateevici despre Limba noastră: „Limba noastră-i limbă sfântă, /Limba vechilor cazanii, / Care-o plâng şi care-o cântă /Pe la poarta lor ţăranii"; apoi înfrăţirea cu folclorul, cu graiul simplu al Mioriţei, pe care însuşi povestitorul o numeşte „un mic poem aşa de armonic şi aşa de artistic".

Astfel se demonstrează cum greşesc acei autori care cred că, doar prin simpla alegere a temei, îşi pot situa cartea într-un plan de frunte, ca şi acei critici (ori cititori) care consideră că nu trebuie să acorde o atenţie prea mare unui roman istoric, sau altuia cu tematică rurală. Pentru că chiar Liviu Rebreanu, în nemuritoarele sale cărţi Ion şi Răscoala, cât şi Mihail Sadoveanu în majoritatea romanelor sale istorice, dovedesc că un scriitor adevărat are succes la cititori (sau la critici literari) orice temă ar aborda.
Abordând, însă ideologic abundenţa de romane cu tematică istorică în opera lui Mihail Sadoveanu, putem presupune, raportându-l la perioada când a fost scrisă (orânduirea socialistă), că alegerea de către autor n-a fost făcută chiar întâmplător, ci ca o metodă (ori ca un pretext) de a se îndepărta de la o tematică actuală (şi care ar fi presupus o apologie a orânduirii), Mihail Sadoveanu rămânând, după cum am afirmat la începutul acestor considerente, el însuşi.
Dintre romanele sale istorice amintim Fraţii Jderi, Şoimii, Nicoară Potcoavă, Neamul Şoimăreştilor, Zodia Racului şi altele.

FRAŢII JDERI

„ Trebuie să spunem că epopeea este creată atât de Povestitor şi din perspectiva Povestitorului, cât şi de povestitori, din perspectiva lor existenţială. Fraţii Jderi rezumă o imagine a unui întreg popor, povestită de un scriitor cu o memorie şi cu o imaginaţie neobişnuite ".

S. Sângeorzan

Romanul Fraţii Jderi este cea mai vastă operă epică din literatura română, alcătuită din trei volume: Ucenicia lui Ionuţ, Izvorul alb şi Oamenii Măriei Sale, cuprinzând perioada de apogeu a domniei lui Ştefan cel Mare şi culminând cu bătălia de la Vaslui, în care îşi află sfârşitul câţiva dintre eroi.

Înainte de a scrie acest roman, Mihail Sadoveanu alcătuise Viaţa lui Ştefan cel Mare, documentându-se temeinic din cronici asupra principalelor date istorice ale vremii. Cu toate acestea, izvoarele culese nu-i ofereau romancierului suficient material pentru alcătuirea unei trilogii. Nu trebuie să uităm însă că Mihail Sadoveanu este un maestru al evocărilor istorice şi un mare cântăreţ al naturii; acolo unde nu a avut date îndeajuns, a completat cu bogata sa fantezie, atât de bine încât atmosfera pare autentică.

Primul volum, Ucenicia lui Ionuţ, cuprinde faptele petrecute din mai până în octombrie 1469, deschizându-se cu descrierea hramului mănăstirii Neamţului, cu prilejul căruia Ionuţ Jder, fiul mai mic al lui Manole Păr-Negru, este numit de domnitor însoţitorul de credinţă al fiului său Alexandrei Vodă.
Ionuţ îl întovărăşeşte pe Alexandrei la jupâniţa Nasta, care, în taină, îi arată mai multă dragoste decât fiului de domn.
Dar Ionuţ descoperă că mama fetei, Tudosia, ar fi în legătură cu nişte duşmani ai lui Ştefan Vodă, care urmăreau răpirea lui Alexandrei, îşi anunţă prietenul şi cei doi tineri reuşesc să scape din mâinile duşmanilor.

În acelaşi timp, Simion Păr-Negru zădărniceşte încercarea unor hoţi de a-l fura pe Catalan, calul cel vestit al domnitorului.
Ionuţ află că Nasta şi Tudosia au fort răpite de tătari şi vândute lui Suliman Beg, plecând împreună cu slujitorul său credincios, Gheorghe Botezatu, în căutarea lor. Între timp, el aude că Nasta se omorâse, aruncându-se în valuri, de pe corabia care o ducea în robie, dar tânărul aventurier este salvat din expediţia sa amoroasă de Manole şi fiii săi mai mari.

Al doilea volum se intitulează Izvorul alb şi descrie curtea lui Ştefan cel Mare şi personajele reprezentative din anturajul voievodului. Parale, ne este înfăţişată iubirea lui Simion pentru Maruşca, fata lui Iaţco Hudici, de lângă Suceava, dar presupusă ca fiică naturală a lui Ştefan cel Mare. Aceasta este răpită de hatmanul Niculăieş Albu, care o duce în Polonia.
Fraţii Jderi pleacă în căutarea ei, răpitorul este descoperit şi pedepsit, iar Maruşca readusă în Moldova.

Alt episod al romanului înfăţişează căutarea unui bour vestit, îmblânzit de un sihastru, în munţii Ceahlăului, pe valea Izvorului-Alb - de unde şi titlul metaforic al volumului.

Cartea se încheie cu un capitol în care sunt împărtăşite impresiile călătoriei, se fac planuri de căsătorie, se subliniază întărirea domniei lui Ştefan cel Mare, prin înrudirea cu Maria de Mangop. Sunt descrise cu măiestrie tradiţiile, obiceiurile şi practicile desfăşurate de moldoveni la naştere, botez, nuntă şi vânătoare, prin elementele etnografice romanul înrudindu-se cu Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir.
Al treilea volum - Oamenii Măriei Sale - încheie trilogia cu descrierea evenimentelor petrecute între 1474 şi 15 ianuarie 1475, când a avut loc bătălia de la Podul-înalt. E povestită căsătoria lui Simion Jder cu Maruşca. Dar informaţiile din raialele turceşti, din Brăila şi Balcani, arată că otomanii pregătesc un nou război împotriva Moldovei.
Pentru o informare mai bună, Ştefan cel Mare îl trimite pe Ionuţ să aducă veşti de peste Dunăre, din Grecia şi de la muntele Athos, asistând astfel la aventurile sale, care dau o notă romantică acestui episod. Apoi este prezentată primirea solilor apuseni la curtea domnească de la Vaslui, cu descrierea obiceiurilor moldovenilor şi a părerii oaspeţilor despre ele.

Romanul se încheie cu lupta de la Podul-înalt, unde Ştefan cel Mare obţine o victorie răsunătoare, plătită însă cu pierderi grele din râdurile Oamenilor Măriei Sale: mor Manole Păr-Negru, Simion, Starostele Căliman, cu fiul său Samoilă, pe care însuşi Ştefan cel Mare îi plânge, alături de ceilalţi ostaşi.
S-a spus despre Fraţii Jderi că este un roman în roman, afirmaţie adevărată, deoarece întâlnim un roman al domniei lui Ştefan cel Mare, un altul al aventurilor lui Ionuţ, un roman de iubire şi călătorii al lui Simion, în căutarea Maruşcăi. A fost considerat şi un roman de familie, datorită faptului că, în concepţia autorului, a stat ideea că, în orânduirea feudală, familia se află la baza societăţii.

Deşi pare stufoasă, acţiunea trilogiei este coordonată pe câteva direcţii principale: formarea lui Ionuţ şi aventurile sale în căutarea domniţei Nasta; drumul lui Simion în Polonia, pentru a o salva pe Maruşca; pregătirea lui Ştefan cel Mare în vederea bătăliei de la Vaslui şi victoria armatei moldovene.
Romanul dă întreaga măsură a talentului lui Mihail Sadoveanu, fiind opera sa reprezentativă, dintre cele peste o sută de volume tipărite în timpul vieţii autorului.

ZODIA CANCERULUI SAU VREMEA DUCĂI VODĂ

„ Pornind de la izvoarele istorice, Sadoveanu izbuteşte să se ridice deasupra datelor materiale, să le învăluie într-o atmosferă de irealitate legendară, să le dea un suflet şi o poezie ce stăruie adânc în amintire ".

Perpessicius

Deşi roman cu tematică istorică, Zodia Racului sau Vremea Ducăi Vodă se abate oarecum de la normele cu care ne obişnuise Mihail Sadoveanu. În primul rând, că nu mai este vorba despre o perioadă glorioasă, cum ar fi cea a lui Ştefan cel Mare, unde subiectul ales salva cartea - ci, dimpotrivă, de o pagină umbrită din trecutul Moldovei: cea a domniei lui Duca Vodă, rămas în istorie datorită abuzurilor fără precedent săvârşite în ţară, în folosul propriei îmbogăţiri şi a menţinerii pe tron. Autorul prezintă doar o perioadă a acestei domnii, insistând, mai ales, asupra decăderii ţării, prin infiltrarea obiceiurilor orientale, străine moralei poporului nostru.

Vremea lui Duca Vodă este echivalentă cu o zodie nefastă, în care totul se destramă, regresează, mergând înapoi ca racul - este zodia cancerului. Titlul devine astfel metaforic, obsedant, apăsător, întunecat, iar atmosfera cărţii se apropie oarecum de cea din nuvela Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi.
În al doilea rând, ca procedeu constructiv, nu mai întâlnim nararea obişnuită, stilul cronicăresc, ci acela al pretextului călătorului străin, folosit în literatura universală de Montesquieu, în Scrisori persane, iar în cea română în povestirea Balta Albă, de Vasile Alecsandri - procedeu care prezintă însă un mare avantaj: cel al sincerităţii depline, dându-i autorului posibilitatea să spună deschis ce crede despre o anumită realitate, deoarece o face nu ca din partea sa, ci transfigurat, prin graiul personajului martor, venit dintr-o altă lume, deci îndreptăţit să se uimească de orice şi să judece aparte.

Este vorba de utilizarea convenţiei romantice a manuscrisului găsit (procedeu modernizat apoi de Camil Petrescu, în Patul lui Procust), autorul bazându-şi povestirea pe relatarea lui Paul de Marenne, abate de Juvigny, privind călătoria sa spre Imperiul Otoman, ca sol de taină al lui Ludovic al XlV-lea. Relatarea manuscrisă nu este însă reprodusă la persoana întâi, ci preluată de narator, care se declară interesat nu de consideraţiile morale şi filosofice ale abatelui, ci de reconstituirea unor mărturii istorice despre Moldova.
În realizarea acestui roman, apărut în 1929, fiind cea de a treia carte istorică a lui Mihail Sadoveanu, după Şoimii (1904) şi Neamul Şoimăreştilor (1915) - autorul îşi valorifică atât cunoştinţele istorice despre secolul al XVII-lea, cât şi observaţiile personale asupra unor fenomene care ţin de firea, obiceiurile, tradiţiile şi înclinaţiile poporului român.

Acţiunea cărţii se structurează pe trei nivele: cel al călătoriei abatelui de Ma-renne prin Moldova - acest drum constituind pretextul pentru construirea celorlalte două planuri: povestea de dragoste a prinţului Alecu Ruset, pentru domniţa Catri-na şi descrierea vieţii sociale şi politice de la curtea lui Duca Vodă.
Cadrul spaţial şi temporar al acţiunii este Moldova anului 1679, toamna - o toamnă de septembrie, cum întâlnim şi în Hanu Ancuţei, dar nu în acelaşi cadru mirific de povestire şi petrecere.

Personajul central al romanului, abatele Paul de Marenne, „era un curios ecleziastic din ordinul Sfântului Augustin". Scopul declarat al călătoriei sale „de la apus de răsărit" era să aducă necredincioşilor „lumina cea adevărată", dar presupusul era urmărirea unui interes politic, purtând un mesaj al lui Ludovic al XlV-lea către sultanul turc.
Călătoria prilejuieşte autorului o nouă Descriere a Moldovei (Dimitrie Cantemir), dar făcută, de data aceasta, exclusiv cu mijloace artistice, prilej de a înfăţişa unui reprezentant al apusului imaginea unei ţări orientale creştine, patriarhale şi arhaice.

Deşi abatele admiră un peisaj de paradis terestru, el are ocazia să constate înapoierea oamenilor de pe aceste meleaguri şi, mai ales, inegalitatea lor.
Alecu Ruset, călăuza sa, este fiul fostului domnitor Antonie Ruset, înlăturat de la tron de intrigile lui Duca, Alecu fiind un prinţ luminat, cu studii făcute în Polonia, cunoscător al apusului, ca şi al Stambulului, ştiutor al locurilor şi istoriei Moldovei, avea rolul de a-l iniţia pe abate în înţelegerea noii lumi pe care o străbate.
La rândul său, Alecu Ruset are şi el nevoie de protecţia abatelui, căruia îi fusese prezentat de un prieten comun, polonezul Vladislav, pentru a putea veni la Iaşi, în ciuda duşmanului său Duca, de a cărui fiică era îndrăgostit.
De un pitoresc aparte, reprezentanţi ai spiritualităţii oamenilor simpli din Moldova, sunt oşteanul Ilie Turculeţ, călăuza abatelui, şi Vâlcu Bârlădeanu, un băştinaş cu virtuţi simple, care îl prevestesc pe abate că „la noapte va ploua", deşi el se miră de unde pot ei afla.

Însoţit de aceştia, abatele face un popas „la o filosofică fântână cu cumpănă". Profeţia localnicilor despre venirea ploii se confirmă, iar călătorii sunt nevoiţi să se grăbească spre o moară din apropiere.

În literatura lui Mihail Sadoveanu, moara e locul unde, în vreme de linişte şi pace, poporul îşi asigură perspectiva existenţei, dar moara pe care o căutau acum nu mai exista ca atare - sugestie a instabilităţii timpurilor - găsindu-se doar urma unei construcţii devastate, arse - al doilea semn că în ţară nu erau pacea şi liniştea necesare belşugului şi îndestulării.

În apropiere, se aflau însă câteva unelte părăsite, ce dovedesc existenţa unor lucrători, care încercau să refacă moara, fugiţi însă de frica necunoscuţilor ce se iviseră. Ei ies din ascunzătoare abia după ce se conving că drumeţii sunt oameni paşnici, care nu le vor face nici un rău. Chiar şi în aceste condiţii de instabilitate, călătorii află unele noutăţi şi-l cunosc pe „dumnealui Lazăr Griga", şătrar şi răzeş cu dare de mână, simbol al străvechii ospitalităţi moldoveneşti (din nou paralelă cu Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir), lăsându-se conduşi spre casa acestuia. Abatele şi însoţitorii săi se află iarăşi în faţa unui peisaj minunat, specific locurilor: păşunea zimbrilor, a căror linişte ei au tulburat-o. Splendoarea acestei lumi arhaice îl încântă pe abate.

Ajungând la gospodăria răzeşului, călătorii constată că stăpânii cunosc perfect arta primirii oaspeţilor, la care se adaugă muzica lăutarilor şi bucuria sătenilor poftiţi de gazdă la petrecere.

Îmbogăţit cu noi cunoştinţe despre viaţa moldovenilor, abatele îşi continuă drumul spre Iaşi, care îi oferă oaspetelui imaginea nestatorniciei timpurilor: hanul la care poposesc nu lipseşte nici din această carte, dar locul lui nu e atât de important ca în Hanu Ancuţei. Majoritatea construcţiilor de acest gen „se cumpăneau în trei pereţi, cu acoperişurile arse", spre deosebire de „hanul acela al Ancuţei, care nu era han, ci cetate".

Dar, alături de observaţiile de natură materială, mai interesante apar cele de natură spirituală, călătoria abatelui fiind o zare deschisă, atât asupra cunoaşterii peisajului unei ţări răsăritene, cât şi spre înţelegerea spiritului poporului. în roman, găsim notaţii referitoare la spaţiul românesc, care ne trimit spre spaţiul mioritic (Lucian Blaga); o notaţie laconică ne anunţă că drumul „dă într-o râpă, suie într-un deal".

În timpul călătoriei, abatele şi Alecu Ruset îşi descoperă afinităţile care ţin de cultura şi preocupările lor intelectuale. Având de-a face cu un prieten, Alecu Ruset îi povesteşte despre dragostea sa pentru domniţa Catrina, fiica lui Duca Vodă, deşi între părinţii celor doi tineri existaseră contradicţii politice.
Dar iubirea nu ţine seama de astfel de neînţelegeri, înălţându-se deasupra lor, dove-dindu-se mai puternică. Cei doi tineri se întâlnesc cu mari riscuri, în apropierea laşului, pe unde domniţa se plimba, sau în chiliile unei mănăstiri din vecinătate, unde proiectează întâlniri la Stambul, când prinţul, deghizat în călugăr, aşteaptă venirea lui Duca Vodă şi a fiicei sale. Aceste întâlniri sunt pregătite de dădaca prinţesei ori de slujitorul prinţului, având un rol şi abatele, fie pe lângă domniţă, fie pe lângă sultan.

Dar acest micro-roman de dragoste, introdus în mijlocul unui roman istoric, se încheie tragic, deoarece, în final, considerente politice, care îi depăşesc pe cei doi protagonişti, vor determina soarta domniţei, prin hotărârea lui Duca Vodă de a o căsători cu Ştefan Beizadea. Alecu Ruset îl răpeşte pe mire chiar în ziua nunţii, dar este prins de oamenii lui Duca Vodă şi ucis de acesta cu buzduganul.
Ca personaj şi domn, Duca Vodă nu este iubit de boieri, nici de popor, aşter-nând peste domnia sa pecetea neîncrederii, a suspiciunii şi a ameninţării, a teroarei şi a prefăcătoriei. încercarea boierilor patrioţi şi cea a lui Tudor Şoimaru (personaj din romanul cu acelaşi nume - acum îmbătrânit) de a i se opune crudului Duca Vodă nu are sorţi de izbândă.

Zodia Racului se situează printre operele de seamă ale genului, nu numai datorită talentului narativ şi profunzimii meditaţiei asupra unor vremuri tragice, ci şi ca urmare a modului cum autorul ştie să-şi valorifice experienţa literară anterioară.
În încheierea scurtelor noastre considerente asupra câtorva cărţi esenţiale ale lui Mihail Sadoveanu, vom arăta că, deşi autor cu vastă operă, ceea ce ar presupune pericolul demonetizării prin întindere, alunecând înapoi în timp până în vremuri arhaice, ceea ce ar atrage primejdia pierderii interesului cititorului faţă de astfel de teme, Mihail Sadoveanu rămâne un autor actual, al tuturor timpurilor şi generaţiilor - talentul său renăscând de fiecare dată altfel, pentru fiecare cititor în parte, reuşind să-l reaşeze în actualitate, să-l menţină în sfera noastră de interes cultural.

El e marele patriarh al literaturii române, cu sufletul curat ca apa izvoarelor de munte, pe care le-a cântat şi cu inima sinceră ca adierea vântului prin pădurile seculare, povestindu-ne despre vremurile pe care le-a îndrăgit, despre gloria şi triumful acestui neam, pentru că nu ar fi putut face altfel, pentru că acesta era singurul lui mod de existenţă şi supravieţuire. Timpul a demonstrat că a avut dreptate: un al doilea Mihail Sadoveanu nu se va ivi decât poate tot după o îndelungată aşteptare, ca şi cea pentru Mihai Eminescu.


Tag-uri: scriitor



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :