Impermeabilitatea comunicării se înregistrează la două niveluri. Primul nivel este când emiţătorul deduce că receptorul nu l-a înţeles deorece nu-1 stimează, nu-1 agrează, nu-l simpatizează şi deci nu-l apreciază. în acest timp receptorul poate crede despre sine că este stimat. Aşadar, receptorul nu este în dezacord cu emiţătorul, dar ignoră sau interpretează greşit mesajul. La acest nivel impermeabilitatea poate avea loc şi datorită receptorului, care se consideră în total dezacord cu sursa producătoare de mesaj.

Cauzele pot fi de natură subiectivă- simpatii, antipatii- dar şi cu origine în experienţele anterioare, în care a fost dezamăgit fie de altcineva apropiat, fie chiar de el. Evitarea unor asemenea situaţii poate fi realizată numai printr-o cunoaştere reciprocă între emiţător şi receptor.
Un al doilea nivel al impermeabilităţii poate fi datorat condiţiilor în care se desfăşoară comunicarea. Cauzele pot fi dependente de canale, de mijloacele folosite pentru emisie şi/sau pentru recepţie ori de perturbaţiile zgomotele care însoţesc procesul. Eliminarea se realizează intervenind în fiecarea nod sau momental comunicării

Dialectica povestire-discurs
Comunicarea în care nu vorbesc decât evenimentele, acestea povestindu-se singure, în care nu există cineva care vorbeşte, este povestirea unei experienţe ştiinţifice deorece în acest caz comunicarea este centrată pe referent.

Vorbitorul afirmă adevăruri care nu îngăduie să fie discutate pentru că nu-i aparţin. Enunţurile au o formă strict afirmativă. Povestirea se consideră astfel a fi comunicarea cea mai obiectivă. Urmărind să convingă şi apelând prin excelenţă, la raţional, solicită povestitorului "maximă obiectivare. Cu acelaşi scop de a convinge, dar diferit de povestire ca strategie este discursul.

Aceasta este o formă a subiectivităţii. în cadrul discursului mijloacele de influenţă se bazează pe autoritatea emiţătorului şi pe ştiinţa acestuia de a-şi fundamenta adevărurile. Este de remarcat că notorietatea emiţătorului, dincolo de situaţiile în care acesta reprezintă o instituţie prestigioasă ori puternică, este dată şi sporită tot de ştiinţa argumentării şi convingerii.-întotdeauna emiţătorul fie că reprezintă o instituţie sau pe sine, are o obligaţia respectării faptelor, chiar dacă vorbitorul ocupă un loc central. Ca formă, discursul se apropie de enunţul cotidian în care funcţiei asertorice i se alătură funcţia expresivă, folosind exclamaţia şi persoana întâi, care suprimă distanţele- şi cea cognitiva, utilizandu-se si interogativul si imperativul .

---

Tag-uri: social, interactiune, individ, relatii

---

Categorie: Diverse  - ( Diverse - Archiva)

Data Adaugarii: 18 October '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---