FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 895
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Educatia copilului in familia crestina

Tag-uri Populare


religie   biserica   dumnezeu   familie   copii   societate   crestini   credinta   iubire   educatie   familie crestina   personalitate   formare   sfinti   scoala   suflet   intelepciune   viata   rol   parinti   fecioara   evanghelie   egipt   instruire   educare   crestin   morala   caracter   activitate   arta educarii   educatia morala   natura   expresie   sarbatori   craciun   matrita  

All Tags

Famous Forum

 

Educatia copilului in familia crestina

 Q:   Intreaba despre Educatia copilului in familia crestina       
Educatia copilului in familia crestina Arta dificilă a educării copilului aparţine în primul rând familiei, care, deşi astăzi se află în mare primejdie, este susţinută de Dumnezeu prin harul special pe care soţii îl primesc prin sacramentul căsătoriei.

În fiecare an, milioane de bărbaţi şi femei se avântă în slujba de a deveni părinte şi pentru aceasta nu li se cere examen sau licenţă. Cu toate acestea „una din cele mai provocatoare şi grele sarcini în viaţă este să iei un copil, o fiinţă mică, total neajutorată şi să-ţi asumi toată responsabilitatea pentru creşterea lui", astfel încât să devină o persoană stăpână pe sine, un membru folositor familiei, bisericii şi societăţii.

Pentru că educaţia este arta formării omului de mâine, părinţii nu pot fi oameni ai tr ecutului, ancoraţi în formule, ci trebuie să meargă pe cale împreună cu copiii lor, să-şi adapteze pasul cu ei „pentru a-i lăsa liberi să continue singuri imediat ce sunt în stare de aceasta". Ei au datoria de a le forma copiilor conştiinţa, caracterul, voinţa, să le construiască personalitatea dotată cu sens critic pentru a fi capabili să aleagă liber binele, să fie responsabili şi deschişi cu generozitate slujirii celorlalţi, angajaţi în realizarea planului lui Dumnezeu în viaţa lor.

Pentru a-şi putea îndeplini misiunea încredinţată lor de Creator, părinţii - asemenea bobului de grâu, pierzându-şi viaţa lor trebuie să o trăiască pe cea a fiiilor lor, aceasta fiind expresia cea mai înaltă a iubirii. Prin jertfa lor, părinţii vor forma oameni de caracter care posedă o comoară inestimabilă - politeţea sufletului, datorată creşterii interioare care valorează mai mult decât frumuseţea exterioară. Astfel nu va putea nimeni spune: „Iată un om gol pe dinăuntru!".
Din fericire, mai există încă părinţi care nu renunţă la misiunea lor, conştienţi fiind că opera educaţională este îndelungată şi cere efort susţinut. Pentru a avea loc această acţiune educativă este necesar un ambient educaţional adaptat în care, încă din primii ani, copiii să poată găsi răspunsurile cele mai valide la fiecare problemă.

Asemenea grădinarului ce se ocupă de fiecare sămânţă în mod diferit funcţie de factorii necesari încolţirii ei, creşterii şi dezvoltării viitoarei plante, părintele trebuie să se ocupe de educarea fiecărui copil, în mod diferit, căutând în inima lui punctul accesibil binelui pentru că educaţia este o lucrare a credinţei şi a inimii.

Cea mai eficientă metodă de educare este aceea de a face noi înşine ceea ce-i învăţăm pe alţii. Marele secret constă în faptul că educaţia nu e doar cuvânt, sfat, poruncă, ci exemplu, ambient, climat de afecţiune, precum şi căutarea şi dezvoltarea raporturilor simple, imediate şi iubitoare ce trăiesc într-o familie plină de iubire şi credinţă.

„Forţa primei formări primite în familie, depăşeşte de departe pe cea care ar putea-o primi la adolescenţă sau în continuare pentru toată viaţa". Marele moment al educării este copilăria, căreia îi sunt specifice timpul încrederii, al docilităţii, al formării primelor deprinderi, timpul liber fericit, timpul în care se imprimă amintiri de neşters, timpul în care se asimilează tradiţiile familiei ce devin viaţă în persoana care se formează.

Pentru a creea climatul unei familii senine, e nevoie însă de răbdare, iubire, blândeţe, bunătate fără margini şi jertfă.

Mai sunt şi astăzi părinţi care adoptă în educaţia copilului două atitudini greşite:
- prima este aceea a „îngăduinţei prea mari" pentru că nu vor să fie autoritari, înţelegând că educaţia înseamnă „a nu impune, a nu condiţiona, a nu limita";
- a doua atitudine este cea a „reprimării", manifestată prin: raporturi dure între părinţi şi copii, pedepse aplicate la încălcarea legii (regulii), aplicarea acelui „NU intransigent şi sistematic".

Pentru depăşirea acestor atitudini, e necesară aplicarea unui sistem preventiv ce constă în educarea prin bunătate. Copilul este ajutat cu blândeţe să observe aceeaşi lege (regulă) folosind mijloacele cele mai eficiente şi adaptate acestui scop.

1. În primul rând e necesar ca părinţii să fie preocupaţi de inocularea în sufletul copilului a iubirii faţă de Dumnezeu prin: practicarea virtuţilor, oroarea faţă de viciu, învăţarea catehismului şi a unou principii morale potrivite vârstei;
2. În al doilea rând să folosească atenţionări oportune şi binevoitoare, să-şi încurajeze copiii cu afecţiune şi atunci când uită de îndatoririle proprii să le amintească cu amabilitate, să-i atenţioneze asupra hotărârilor sănătoase.
Educaţia nu e programată să se desfăşoare în anumite zile, ore sau locuri, ci e urmărită continuu în desfăşurarea vieţii zilnice, într-un climat familial prin de încredere, într-un stil de iubire.

Practic, sistemul preventiv se sprijină în întregime pe cuvântul Sf. Paul adresat corintenilor „cine este răbdător şi binevoitor... iartă totul, are încredere în toţi, rabdă totul, nu-şi pierde niciodată răbdarea" (1 Cor13,4-7).

Elementele esenţiale ce stau la baza acestei metode educaţionale sunt:

I. Iubirea
II. Raţiunea
III. Educaţia religioasă

I Iubirea reprezintă fundamentul educaţiei, iar raţiunea şi educaţia religioasă reprezintă materialul din care acesta se construieşte.
Educaţia o putem face iubind şi iubirea aparţine inimii. Fără iubire nu vom ajunge la sufletele copiilor care resping duritatea şi severitatea, care deşi nu se recomandă a fi folosite, din nefericre încă se mai practică.
Este necesar „să ne facem iubiţi, să introducem treptat simţul datoriei, al sfintei frici faţă de Dumnezeu" pentru ca inima lor să se deschidă cu uşurinţă şi să primească cu bucurie să fie modelate asemenea lutului ce devine vas ales în mâna olarului.

Există părinţi ce se plâng că, deşi se jertfesc zilnic pentru fericirea copiilor lor, aceştia totuşi nu ascultă şi se întreabă de ce? Pentru că, deşi copiii văd şi ştiu acest lucru, ei doresc mai mult decât atât, vor să ştie că sunt iubiţi. Cum le putem arăta acest lucru?

În tot ceea ce facem să nu uităm că nimeni nu e obligat să ne iubească, ci noi trebuie să ne comportăm astfel încât să atragem simpatia copiiilor noştri. „Cel care se ştie iubit, iubeşte şi cel care este iubit, obţine totul, mai ales de la copii şi tineri". Iubirea nu poate fi impusă cu forţa. Asemenea lui Isus Cristos suntem datori să ne facem mici cu cei mici. Să nu ne limităm doar la a asigura confortul material. Oricât de multe lucruri le-am oferi, nu vom reuşi niciodată să contrabalansăm lipsa afecţiunii, a iubirii dăruite necondiţionat, a timpului oferit cu generozitate pentru a-i asculta, a-i sfătui şi a-i ajuta ori de câte ori e nevoie, ţinând cont de unicitatea fiecărui copil şi de vârsta acestuia.
Toată iubirea pe care părinţii doresc să o primească de la copiii lor, trebuie s-o dăruiască mai întâi ei, ţinând cont şi de dorinţele lor:
- de a fi împreună cu ei;
- de a le lăsa libertatea de a se manifesta prin râsete, voie bună, alergări, jocuri, gălăgie, pentru ca aceştia să se poată bucura din plin de copilărie.
„Soţii nu trebuie doar să-şi iubească copiii, dar mai întâi trebuie să se iubească între ei". Iubirea reciprocă are o influenţă uriaşă în formarea caracterului copiilor. Această iubire trebuie îmbogăţită permanent pentru ca familia să devină o „şcoală a iubirii". Respectul şi înţelegerea dintre soţi va ajuta la depăşirea dificultăţilor cauzate de diversitatea de vederi în problema educaţiei copilului, acestea fiind motivele cele mai frecvente ale discuţiilor dintre soţi, certurilor neplăcute, rupturilor de familie. Soluţia comună trebuie căutată cu răbdare, punând accentul pe ceea ce este esenţial, altfel copiii vor fi dezorientaţi, neştiind de cine trebuie să asculte, când părinţii au păreri diferite.

De asemenea, familia nu trebuie să trăiască în izolare, în mod egoist, ci trebuie să fie deschisă spre alţii. Acest lucru contribuie la o angajare în viaţa Bisericii şi a societăţii.

II. Raţiunea

În educaţia copiilor, părinţii trebuie să fie conduşi de raţiune, străduindu-se:
- să convingă copilul cu bunătate şi răbdare prin: dialog deschis, corijare iubitoare;
- să ceară cu discreţie copilului doar ceea ce în realitate este capabil să dea, manifestând în acelaşi timp o mare încredere în el, „ajutându-l să atingă ţinte din ce în ce mai înalte".

1. Dialogul deschis

Familia de azi are tot mai puţin timp de a sta împreună, de a dialoga. Chiar şi atunci când sunt împreună, „fac tăcere pentru a nu-l deranja pe cel aflat în extaz în faţa noului altar - televizorul". Astfel, copiii simt că sunt neglijaţi şi se întreabă pe bună dreptate: „Cum pot spune părinţii că vor tot ce-i mai bun pentru mine, când nici măcar nu mă cunosc?", sau „Spun că mă iubesc, dar eu nu remarc acest lucru!"
În goana după a „a avea" părinţii dedică tot mai mult timp pentru realizări materiale, uneori împinşi de dorinţa de a fi mai presus ca ceilalţi, uitând că „a fi" OM şi „a forma" OAMENII de mâine e o datorie mai presus de toate. Părinţii trebuie:
- să acorde suficient timp copiilor pentru ca aceştia să-şi exprime liber părerile lor,
- să-i asculte,
- să-i lase să vorbească mult.
Câştigându-le încrederea, să-i ajute să-şi abandoneze inima, încredinţându-le frământările lor, cerând explicaţii şi sfaturi de la ei. Odată câştigată această încredere ea trebuie menţinută prin:
- mărirea sentimentului de valoare personală a copilului evitând folosirea cuvintelor: rău, leneş, urât, prost, obraznic, etc sau a expresiilor: „Nu eşti bun de nimic!". „Mi-e ruşine cu tine!", care-l determină pe copil să nutrească sentimentul de ruşine şi nemulţumire de sine;
- acordându-i atenţie, copilul simte că este important, însă tratat cu asprime simte că are o valoare mai mică;
- părinţii sunt datori să le respecte intimitatea;
- părinţii sunt datori să nu vorbească cu alţii despre defectele lor, insuccesele de la şcoală;
- „să nu-i ia în râs pentru primele lor simpatii";
- „să se întreţină familiar cu copiii lor cât mai mult timp posibil";
- „să răspundă cu răbdare la întrebările lor stându-le la dispoziţie fără a se arăta plictisiţi";
- să se joace cu ei când sunt mici pentru ca aceştia să simtă că sunt iubiţi.
„Fără iubire nu există încredere şi fără încredere nu poate fi vorba de educaţie".
Sunt trei sentimente ce asigură stabilitate copilului şi formarea unei corecte păreri despre sine:
- unicitatea,
- apartenenţa,
- simţământul că este iubit.
- „Fiecare copil trebuie să recunoască faptul că e unic şi poate aduce o contribuţie în familie pe care nimeni altcineva nu o poate aduce".
- Pe măsură ce copilul e înconjurat şi îmbrăţisat cu iubire, acesta îşi dezvolta o sensibilitate pentru dragoste şi simte că aparţine familiei şi creşte încrederea sa în oameni.
- Iubirea necondiţionată dă copilului o mare siguranţă şi-l ajută să devină o persoana serioasă şi matură.

2. Corijarea iubitoare

Greşelile copiilor noştri nu sunt făcute, cum s-ar putea crede, din răutate, ci mai degrabă pentru că nu sunt asistaţi corect. Ei doresc să fie înţeleşi, apreciaţi, ajutaţi şi iubiţi pentru ceea ce sunt, aşa cum rezultă din destăinuirile lor.
O fetiţă de 12 ani scria în jurnalul ei „pot să mă dau peste cap, tot nu primesc niciodată nici o laudă şi numai reproşuri şi obişnuita frază: „Uită-te un pic la sora ta, ea într-adevăr..."

Un tânăr de 17 ani, ajuns să fie judecat pentru faptele sale scria: „Nu trebuia să mă judece, ci să mă ajute să fiu eu însumi judecătorul meu; nu trebuie să mă condamne, ci să mă pună în situaţia de a mă reface şi recupera. Voi învăţa să iert când mă voi simţi iertat."

Este greşit să facem scandal pentru cea mai mică greşeală, dar nu e bine nici să ne prefacem că n-o observăm pentru a nu fi obligaţi s-o corectăm.
Autoritatea părintească e o realitate şi o responsabilitate ce trebuie exercitată deoarece copiii au nevoie de călăuze care să le vorbescă, să-i sfătuiască, să-i corijeze cu iubire, ţinând seama de faptul că modelăm persoane, nu obiecte.
Să ajutăm copiii să-şi îndrepte greşelile mai mult decât să se dezvinovăţească, insistând pe o sinceritate maximă.

Este necesar să le repetăm unele lucruri de mai multe ori, dar cu răbdare şi dragoste reuşim să punem ordine în multe.
Dacă este cazul să avertizăm, s-o facem cu delicateţe, între patru ochi şi în secret, pentru ca ei să-şi deschidă inima, chiar şi atunci când, în orgoliul lor, cred că nu ar trebui s-o facă.
Referitor la pedepse, iată câteva sfaturi inspirate de cei cu îndelungată experienţă în educaţie:

a. „Nu pedepsiţi niciodată decât după ce aţi epuizat toate celelalte mijloace".
- „Este desigur mai uşor să ne enervăm decât să răbdăm, să ameninţăm un copil decât să-l convingem".
- „Este mai comod pentru nerăbdarea şi mândria noastră să-i pedepsim pe cei ce ni se împotrivesc în loc să-i corijăm prin a-i suporta cu tărie şi bunătate".
- Sunt rare cazurile când ajută o pedeapsă neaşteptată dată înainte de a fi căutat mai întâi alte mijloace.
- Părinţii care nu iartă nimic copiilor, obişnuiesc să-şi ierte totul lor înşişi.
- „Se recomandă ca acolo unde e suficientă atenţionarea să nu fie folosit reproşul, iar unde reproşul este suficient, să nu se meargă mai departe".
b.„Pentru a corija să se aştepte momentul potrivit".
- „Nu pedepsiţi copilul chiar în clipa greşelii sale ... trebuie să-i lăsaţi timp pentru a reflecta, pentru a intra în el însuşi"... să-şi consume vina devenind conştient de greşeală, izvorând astfel în inima lui dorinţa de îndreptare.
- Să nu acţionaţi din pasiune sau furie, dar „mai înainte de toate aşteptaţi să fiţi stăpâni pe voi înşivă".
- În anumite momente foarte grave, ajută mai mult o recomandare la Dumnezeu, „un act de umilinţă făcut faţă de el decât o furtună de cuvinte".
c.Să fie lăsată totdeauna speranţa iertării
- „A uita şi a face să se uite zilele triste ale greşelilor" este marea artă a unui bun educator. Dumnezeu ne iartă în taina spovezii şi aruncă păcatele (greşelile) noastre în Marea Uitării şi scrie: „Interzis pescuitul!"
- „Trebuie evitate durerea şi teama inspirate de corijare şi spus totdeauna un cuvânt de întărire".
- Uneori e de a juns să-i facem să creadă că nu ne gândim că au făcut-o cu răutate şi-i putem astfel împiedica să mai cadă din nou în aceeaşi greşeală.
d.Dacă totuşi e necesar aplicarea unei pedepse, aceasta trebuie să fie de aşa natură încât să-i facă să devină mai buni
- Pentru copii şi tineri „este pedeapsă doar ceea ce slujeşte ca pedeapsă". S-a observat, de pildă, că un simplu gest ce exprimă nemulţumirea părintelui, „o privire deloc iubitoare asupra unora produce un efect mai mare decât l-ar produce o palmă..."
- „Să ne amintim că forţa pedepseşte viciul, dar nu-l vindecă pe cel vicios".

III. Educaţia religioasă

Pentru familia creştină, educaţia religioasă a copiilor reprezintă o altă problemă foarte importantă.

„Dacă cineva nu ştie ce este iubirea, nu-l va putea cunoaşte pe Dumnezeu care este Iubire". Să vedem deci de ce au nevoie copiii noştri în formarea lor religioasă.

1. În primul rând când în familie există mărturia vieţii creştine este uşor să-ţi conduci copiii la credinţă. Şi în domeniul acesta, ceea ce are influenţă asupra lor nu sunt atât lecţiile sau sfaturile, cât mai ales, ceea ce sunt părinţii şi cum trăiesc ei, deschizându-le calea prin exemplu.

2. În al doilea rând trebuie să crească iubirea dintre soţi, pentru că astfel vor reuşi să-şi iubească mai mult copiii. Ei au nevoie să simtă: afecţiunea, delicateţea, admiraţia, încrederea, înţelegerea pe care părinţii o au unul faţă de celălalt şi faţă de ei, descoperind astfel reflexul iubirii divine căreia iubirea părintească îi este revelaţia. Dacă „iubirea devine măsura tuturor lucrurilor", în familie se reuşeşte crearea unui climat de armonie fericită ce duce la descoperirea scopului educaţiei care este acela de a forma oameni care cred în iubirea lui Dumnezeu şi au învăţat să iubească.

„Unde este dragoste şi iubire, acolo este Dumnezeu", (...) dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi, iar dragostea lui în noi este desăvârşită"(1 In 4,7).
3. Părinţii trebuie să ţină cont de faptul că „la o anumită vârstă, copiii nu vor să facă anumite lucruri numai din tradiţie sau pentru că aşa spun ei, ci vor să le înţeleagă şi să le aleagă personal. De aceea, educaţia la o credinţă din convingere cere ca practicile religioase să fie propuse - nu impuse".

4. E necesar să se scoată în evidenţă frumuseţea, măreţia şi sfinţenia religiei ce propune mijloace atât de uşoare şi folositoare pentru liniştea inimii şi mântuirea sufletului aşa cum sunt Sfintele Sacramente şi rugăciunea. Sunt anumite momente: dimineaţa şi seara, înainte şi după masă, în amintirea unor evenimente speciale, în care rugăciunea în familie poate găsi în toţi disponibilitate şi să devină ocazie pentru a creşte în iubire.

5. Religia trebuie prezentată copiilor ca o religie a bucuriei şi nu ca pe „o serie întreagă de interdicţii". De asemeni, Dumnezeul nostru este cel „al bucuriei, al libertăţii, al speranţei şi al iubirii şi nu un judecător inflexibil" de care inima copiilor să se desprindă uşor pentru că-i înspăimântă. În sufletul fiecărui om există un gol de forma lui Dumnezeu şi nu se poate umple decât cu Dumnezeu şi pentru că El este Iubire, întreaga fiinţă este chemată la iubire, la bucurie. De altfel însăşi evanghelia este în realitate „un anunţ de mari bucurii: „Vă vestesc o mare bucurie", „Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă".

6. Având în vedere faptul că viaţa este darul lui Dumnezeu, iar soţii sunt doar colaboratori la planul său de Creaţie, e necesar ca părinţii să admită faptul că ai lor copii le sunt încredinţaţi spre îngrijire şi educare, dar aceştia nu le aparţin. În eforturile lor zilnice ei ar trebui să-şi educe copilul astfel încât el să recunoască faptul că este creat după chipul lui Dumnezeu şi că datoria lui este să întruchipeze cu ajutorul harului divin acea imagine cât poate mai bine.

În preocuparea lor de a-şi vedea copiii fericiţi, unii părinţi îi protejează în mod exagerat şi intervin mereu pentru ei. Astfel ei sunt privaţi de posibilitatea de a-şi asuma responsabilitatea pentru acţiunile şi faptele lor. Din această cauză nu pot lua singuri decizii corecte, nu vor fi în stare să nutrească sentimente pozitive faţă de sine şi faţă de ceilalţi, să aibă un echilibru emoţional stabil, să se simtă acceptaţi pentru ceea ce sunt şi nu pentru reuşitele lor.

Aceşti copii vor fi fragili şi sensibili ca plantele din seră care nu suportă clima uneori neprielnică, din afara mediului în care au crescut. Când vor trebui să facă faţă dificultăţilor inerente vieţii în afara familiei, vor constata că nu vor reuşi să se adapteze pentru că nu au fost lăsaţi să se confrunte cu realitatea care nu rareori este dură. Aceştia vor fi deprimaţi, vor plânge, se vor simţi respinşi şi nu vor putea înfrunta situaţia neplăcută, ceea ce denotă faptul că au un respect de sine scăzut.

Acesta reprezintă un factor fundamental pentru îmbolnăvirea mintală, alcoolism, sinucidere, dependenţă de droguri şi crime. De asemenea, aceste persoane nu au maturitatea necesară pentru a întemeia o familie creştină în stare să înfrunte furtunile vieţii.

Unii părinţi cred că au dreptul de a conduce şi controla viitorul copiilor lor. Ei nu concep (şi în special mama) faptul că el este o persoană independentă, creată de Dumnezeu pentru sine şi că acesta nu este proprietatea părinţilor. Deşi au o mare responsabilitate în a-i creşte şi educa, ei nu devin prin aceasta stăpânii lor şi nu au dreptul să le reproşeze faptul că ar fi nerecunoscători pentru efortul şi truda lor, atunci când se mută din căminul părintesc.

Este încă încetăţenită la noi mentalitatea că cel mai mic va trebui să aibă grijă de părinţi la bătrâneţe şi aceştia, precum şi fraţii mai mari, se străduiesc din răsputeri să-i împiedice plecarea fără a se gândi însă la consecinţe. Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege cum va fi viaţa noastră şi ne respectă deciziile. Cu atât mai mult părinţii sunt datori să accepte libertatea copiiilor lor, şi la momentul potrivit, să nu le frângă zborul, dimpotrivă să-şi unească eforturile şi să-i înveţe cum ar putea zbura mai frumos, mai bine şi mai mult, pentru a putea împlini în viaţa lor voinţa lui Dumnezeu.

Prin aplicarea permanentă şi generoasă a cuvintelor lui Isus: „Iubiţi-vă unii pe alţii, aşa cum eu v-am iubit pe voi", în contextul vieţii de familie acţiunea educativă este asigurată pentru că nu există probleme, obstacole, dificultăţi care să nu poată fi depăşite şi învinse prin iubire.

Dacă copiii noştri vor învăţa aceasta de la noi, ziua în care îi vom vedea plecând din casa noastră, fie pentru a forma o nouă familie, fie că sunt chemaţi la viaţă consacrată, va fi „ziua recoltei" noastre şi nu vom regreta oboseala „semănatului" şi nici faptul că am murit câte puţin pentru ca ei să aibă viaţă. Vom rămâne mai singuri, dar ei ne vor binecuvânta.
sursa imaginii : studentservices.brevard.k12.fl.us


Tag-uri: familie crestina, educatie, arta educarii, religie



Categorie: Viata Religioasa  - ( Viata Religioasa - Archiva)

Data Adaugarii: 23 January '08


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :