FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 2,629
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Despre poezia eminesciana

Tag-uri Populare


comentariu   poezie   referat   istorie   antichitate   personalitati   roman   mihai eminescu   opera   camil petrescu   caracterizare   lucian blaga   mihail sadoveanu   enigma otiliei   george calinescu   literatura   o scrisoare pierduta   nuvela   rezumat   marin preda   ion luca caragiale   tudor arghezi   ioan slavici   liviu rebreanu   balada   pamant   continent   ape   geografie   poet   morometii   omor   investigatie   personaj   crima   otrava  

All Tags

Famous Forum

 

Despre poezia eminesciana

 Q:   Intreaba despre Despre poezia eminesciana       
Despre poezia eminesciana Concepţia lui Mihai Eminescu despre poezie şi misiunea poetului se cristalizează nu în studii sistematice ci în întreaga sa operă. Menţionăm însă câteva din creaţiile sale în care se regăsesc idei care vin atât din poetica romantică paşoptistă, cât şi din filosofia sceptică a geniului solitar: Odă (în metru antic), Epigonii, Glossă, Criticilor mei, Icoană şi privaz, Eu nu cred nici în Iehova, Odin şi poetul, Iambul, Numai poetul..., fn zadar în colbul şcolii etc.

Eminescu se situează singur în categoria scriitorilor romantici - în poezia Eu nu cred nici în Iehova: "Nu mă-ncântaţi nici cu clasici,/ Nici custil curat şi antic - / Toate-mi sunt deopotrivă,// Eu rămân ce-am fost: romantic".
Prin Glossă, Eminescu se înscrie în clasicitate: preţu irea artei antice, promovarea idealurilor de bine, frumos, adevăr, echilibru, perfecţiune, claritatea stilului. Imposibilitatea unei integrări într-o lume mediocră îl face pe poet să rostească sarcastic: "Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui:/ Joace unul şi pe patru/ Totuşi tu ghici-vei chipu-i,/ Şi de plânge, de se ceartă,/ Tu în colţ petreci în tine/ Şi-nţelegi din a lor artă/ Ce e rău şi ce e bine".

In Epigonii defineşte poezia în antiteză cu ştiinţa: "Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită/ Unor lucruri nexistente; carte tristă şi-ncâlcită,/ Ce mai mult o înci-frează cel ce vrea a descifra./ Ce e poezia? înger palid cu priviri curate,/ Voluptos joc de icoane şi cu glasuri tremurate,/ Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea". în concepţia eminesciană, poezia este o creaţie pură, curată, un joc de imagini şi sunete, o transfigurare a realului, o posibilă proiecţie a perfecţiunii în eternitate.
Semnalăm concepţia eminesciană în ceea ce priveşte legătura artei cu viaţa (în zadar în colbul şcolii, Criticilor mei): "E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune,/ înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune" sau: "Nu e carte să înveţi/ Ca viaţa s-aibă preţ - / Ci trăieşte, chinuieşte/ Şi de toate pătimeşte/ Şi-ai s-auzi cum iarba creşte".

Se autodefineşte în Iambul: "De mult mă lupt cătând în vers măsura" sau în Odă (în metru antic): "De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări.../ Pot să mai reînviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?".
Visul de nemurire, de eternitate, comparabil cu zborul păsărilor, este exprimat sublim în poezia testamentară, artă poetică Numai poetul..., comparabilă cu Testamentul lui Ienăchiţă Văcărescu: "Lumea toată-i trecătoare./ Oamenii se trec şi mor/ Ca şi miile de unde,/ Ce un suflet le pătrunde,/ Treierând necontenit/ Sânul mării infinit.// Numai poetul,/ Ca pasări ce zboară/ Deasupra valurilor,/ Trece peste nemărginirea timpului:/ în ramurile gândului/ în sfintele lunci,/ Unde pasări ca el/ Se-ntrec în cântări".

Dragostea şi natura sunt -teme romantice permanente în creaţia lui Eminescu.
Natura cunoaşte la Eminescu două ipostaze: una terestră şi alta cosmică.
Natura terestră se manifestă la Eminescu în rotirea veşnică a anotimpurilor. Natura este umană, ocrotitoare, caldă, intimă sau tristă, rece, în deplină concordanţă cu stările sufleteşti ale poetului.

G. Ibrăileanu atrage atenţia asupra faptului că: "în privinţa sentimentului naturii şi a picturii ei, vom observa că în prima fază Eminescu este mai obiectiv, mai dezinteresat. E drept, el nu are nici un pastel, nici o poezie consacrată numai naturii. Dar, cum am văzut în poeziile lui de dragoste subiectivă, natura adesea - dacă nu primează - e pe acelaşi plan cu dragostea. Iar în poezia obiectivă, unde natura e un cadru, cadrul ia proporţii întinse, ca de pildă în Călin, în partea finală. In faza a doua, natura e întotdeauna în funcţiune de sentiment, şi foarte adesea expresia stărilor de suflet. In orice caz este cadrul strict necesar al vieţii".

M. Eminescu este însă unul din marii poeţi ai evocării spaţiului cosmic. Menţionăm câteva momente relevante din literatura şi cultura universală, având în vedere că şi cosmicul ca şi timpul sunt teme prezente în creaţia eminesciană: Epopeea creaţiunii lumii, din literatura asiro-babiloniană, Hesiod - Teogonia (Naşterea zeilor), în literatura greacă; Imnul creaţiunii din Rig-Veda (în traducere de Minai Eminescu), în literatura indiană; Lucreţiu - Despre natura lucrurilor şi Ovidiu - Metamorfoze - în literatura latină; V. Hugo - Creştinismul - în literatura franceză şi Mihai Eminescu - Rugăciunea unui dac, Scrisoarea I, Luceafărul - în literatura română.

La M. Eminescu se întrepătrund motive şi stări sufleteşti, precum: apa, codrul, teiul, izvorul, luna, stelele, floarea albastră, cornul, luceferi, extazul, duioşia, luciditatea, exaltarea, sarcasmul, revolta. Dragostea cunoaşte dimensiuni, de la suferinţă, iubiri pierdute: Şi dacă..., Floare albastră, Lacul, Pe lângă plopii fără soţ, la dragostea fără speranţă: De câte ori, iubito..., Dacă iubeşti fără să speri, Sara pe deal, la dragostea împlinită: Călin, Povestea teiului, De ce te temi.

In evocarea dragostei, natura este bogat colorată: flori de tei, trandafiri roşii, nuferi galbeni, flori albastre, românite, ceea ce dă o notă luminoasă în care olfactivul, vizualul dau mister dragostei. Natura se întunecă şi ea, marea devenind leagănul somnului şi al morţii, codrul -împărat slăvit.

G. Călinescu situează natura - ca peisaj - în Moldova. Simbolul unor motive este revelator: teiul sfânt - mireasmă îmbătătoare; singurătatea - plopul; copilăria - cireşul, nucul, mărul; iubirea juvenilă - liliacul; rusticitatea - salcâmul. Apare, în poezia eminesciană, o vegetaţie lacustră: răchita, dalia, nufărul. Fauna, în schimb, este săracă: calul (alb, negru), cerbul, ciuta, păsări, fluturi. Natura apare în ipostaza feminităţii - iubită, logodnică, mireasă, plânsul apei.

Tudor Vianu subliniază faptul că M. Eminescu, ca şi Leupardi şi Vigny, se refugiază în natură şi "aceasta nu rămâne fără ecou la durerile lui".

Floarea albastră, înmiresmată de tinereţe şi de graţie, adresează invitaţia vicleană la iubire visătorului care uită de viaţa fugară, în cele mai înalte gânduri care-l abstrag, contrapunându-i vraja codrului, luminişul secret, refugiu pentru schimbul de sărutări. Tonul invitaţiei de dragoste este inconfundabil în Floare albastră. în poezia Lasă-ţi lumea se identifică "labirintul iubirii" pe care poetul ar dori să-l străbată alături de iubită, pe cărările întortocheate ale pădurii bătrâne, sub scânteierea astrelor. In Dorinţa se sugerează "o scufundare afară din timpul istoric", în sânul veşnic al pământului, "pentru a atinge o pace care este foarte blândă figură a morţii".

Visul de dragoste se modelează aici după "cântecul izvoarelor singuratice şi după mângâietoarea cadenţă a vântului, dezvăluind sufletului esenţa misterioasă a vieţii universale, străbătută de suflul invizibil - boare, suflet, gând: "Vom visa un vis ferice,/ îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratece izvoare,/ Blânda batere de vânt, / Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei de-asupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri".

In poezia Şi dacă..., "sentimentul elegiac găseşte o efuziune de esenţă predominant muzicală, în care colocviul dintre inimă şi lucruri îşi păstrează intactă tainica lui intimitate". Iubita este prezentă în ramura care bate în geam, în plopii care se leagănă, în stelele care licăresc în adâncul apelor, în respirarea tăcută a norilor, urmăriţi de vânt, pentru a descoperi luna deasupra lacului: "Şi dacă ramuri bat în geam / Şi se cutremur plopii,/ E ca în minte să te am/.Şi-ncet să te apropii".
Rosa Del Conte adaugă şi alte aprecieri menite să definească lirica eminesciană în dimensiunea ei fundamentală -dragostea şi natura: "Aventura biografică este departe.

Convorbirea se desfăşoară între inimă şi lucruri, dar într-o atmosferă aluzivă, de liricitate pură. Şi dacă... este un început care reia şi continuă o discuţie tainică. Bătaia ramurilor în geam, tremurul plopilor... şi tu te reîntorci. Stelele care luminează în adâncul unui lac şi spun: adu pace durerii tale. Nori împinşi de vânt spre a descoperi chipul lunii: şi tu care răsari din nou în acea lumină potolită"

In poezia Peste vârfuri, Eminescu va exprima dorul în "esenţa lui cea mai pură - năzuinţa către împlinire, pe care noi o căutăm aici pe pământ, fără a ajunge vreodată la ea, căci a o atinge ar însemna a realiza «Absolutul». Este - spune Rosa Del Conte - aceeaşi dorinţă care îl apleacă pe Dumnezeu asupra făpturii sale şi care se numeşte, şi ea, iubire. Prin dragoste, dorinţa ne permite să intuim că numai prin moarte vom atinge acea idee care ne frământă, aşa cum ideea statuii îl frământă pe artist până nu ajunge să o realizeze". în notele "cornului" din poezia eminesciană plânge eterna trecere a universului. Muzica ne mângâie plânsul, "relevându-ne o nouă măsură a timpului şi o nouă figură a spaţiului". Durerea iubirii poate deveni o formă a cunoaşterii, ca experienţă a timpului, spre o mai înaltă revelaţie a fiinţei.

După cum apreciază Perpessicius, de la drama sentimentală din adolescenţă, din 1866, şi "până la liedurile de iubire cu care s-a întors în coloanele de debut ale Familiei din 1883 cu: S-a dus amorul..., Când amintirile..., Adio, Ce e amorul?, Pe lângă plopii fără soţ..., Şi dacă... " poezia de iubire a lui Eminescu a trecut prin toate treptele divinei comedii danteşti. Ea a cunoscut infernul, purgatoriul şi paradisul". .
Dacă în Dorinţa iubirea este idilică - poezia fusese trimisă pe hârtie de epistolă şi parafată cu monograma sa, în Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci! (poezie scrisă în 1876, întors de la Ipotesti, de la înmormântarea mamei sale), poetul "improvizează dintr-o respirare, patetică lamentaţie, cea mai categorică mărturie a chinurilor dragostei, aşa cum o face Shakespeare în sonetele sale pe tema unui "război civil": iubire şi ură.

Liedurile de iubire din amurgul vieţii par scrise "de pe tărâmul celălalt". Versurile din poezia Din valurile vremii l-au inspirat pe pictorul Luchian, "din care şi-a extras legenda pentru întunecatul portret ce a creionat lui Eminescu".
Desigur, s-au făcut multe reconsiderări asupra poeziei de dragoste eminesciană, G. Călinescu, oprindu-se atent asupra unor aspecte biografice.
Ar fi o greşeală însă să încercăm o interpretare a creaţiei poetului numai din perspective biografice.

Titu Maiorescu atrăgea atenţia asupra acestui fapt încă din 1889: "Cuvintele de amor fericit şi nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepţiunea de toate zilele.
Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva şi ţine cu desăvârşire în mărginirea ei. Ca şi Leupardi în As-pasia, el nu vedea în femeia iubită decât o copie imperfectă a unui prototip nerealizabil.

Il iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, şi el, cu melancolie impersonală, îşi căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării şi a poeziei. De aici Luceafărul cu versurile de la sfârşit: "Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?// Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece".

Meditaţia istorică şi satira socială în poezia eminesciană sunt dominate de caracterul meditativ, elegiac şi satiric.

Elegiacul se identifică mai ales în marile poeme Memento mori sau Panorama deşertăciunilor, Egipetul, Mu-reşanu, împărat şi proletar. Ideea laitmotiv este cea a răului, a răutăţii: "sâmburele lumii-i eterna răutate". Răul este conservat, formele se schimbă, dar răul a rămas.

Viziunea satirică se relevă în poezii cum sunt: Junii corupţi, Epigonii, Ai noştri tineri, Scrisoarea I, Scrisoarea II, Scrisoarea III, Criticilor mei, Glossă.
Memento mori trece în revistă istoria omenirii pe epoci - de la cele mai vechi până la căderea lui Napoleon. "Mai puţin epic ca Legenda secolelor a lui Victor Hugo -relevă Perpessicius -, poemul realizează această succesiune a civilizaţiilor acoperite de nisip, într-un registru descriptiv, in largi panouri evocatoare". Poemul cuprinde 1302 versuri - dovedind predilecţia poetului pentru creaţii dintre cele mai extinse.
In Scrisoarea III, Eminescu realizează o amplă meditaţie asupra trecutului din perspectiva prezentului şi a prezentului din perspectiva trecutului, geniul fiind aici reprezentat de omul politic.
Revolta titanică, pamfletară a poetului se regăseşte în amplele poeme de meditaţie istorică şi socială, visul de viitor al patriei, dorinţa de bine în Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!.

Oprindu-ne succint asupra temei Folclorul, izvor de inspiraţie la Eminescu, aducem ca argument, în deschidere, aprecierea lui G. Călinescu, apreciere care fixează tiparele creaţiei poetice, din perspectiva legăturii poetului cu literatura populară: "Cea mai mare însuşire a lui Eminescu este de a face poezie populară fără să imite, şi cu idei culte, de a coborî la acel sublim impersonalism poporan".

Şi tot G. Călinescu sublinia faptul că poezia Revedere este poezia cu cea mai firească înfăţişare poporană care cuprinde idei culte înalte. "Codrul vorbind este un mit desăvârşit, fiindcă simbolul poetic pe care-l conţine (inerţia indiferentă a speţelor) stârneşte peste tot procesul intelectual". După G. Călinescu, cheia mitului "codrului" constă în armonizarea perfectă a simbolurilor pe care le reprezintă: pădurea, marea, luna, soarele, ca prototipuri ale universului, "în mecanica generală a Cosmosului, sub forma simplă, ceea ce conferă frumuseţe versurilor. Compararea eternităţii codrului cu viaţa trecătoare a omului este o concluzie a sentimentului perisabilităţii umane, în antiteză cu eternitatea naturii. In Ce te legeni..., poetul dă expresie sentimentului singurătăţii, sentiment provocat de scurgerea timpului, de trecerea vremii". Eugen Todoran remarcă faptul că: "Filosofia asupra trecerii timpului, chiar dacă are o bază folclorică (Codrule, Măria ta, Doina), primeşte în viziunea poetului sensurile meditaţiei romantice, ca şi în poeziile lui Lenau",
Capodoperele eminesciene Scrisoarea I, Glossă şi Luceafărul pun în valoare marea capacitate de sinteză filosofică şi de creaţie, ceea ce a determinat variate analize, unele exhaustive, altele parţiale. Interesul pentru aceste capodopere, ce reprezintă treapta cea mai înaltă şi care încununează întreaga operă a poetului, este dat şi de faptul că aceste creaţii se situează ca geneză în perioade comune, finalizarea lor purtând date apropiate: februarie 1881 Scrisoarea I, aprilie 1883 Luceafărul şi decembrie 1883 Glossă, toate acestea fiind legate, în ce priveşte elaborarea, şi de perioada Berlinului.

Teme aproape comune: condiţia omului de geniu, cosmogonia, timpul şi, mai ales, 'perfecţiunea artistică constituie laitmotivul creaţiilor menţionate.
Scrisoarea I, poem cu o structură romantică, filosofic, abordează relaţia omului de gen u cu timpul şi societatea mărginită, naşterea, evoluţia şi dramatica previziune a stingerii sistemului cosmic.

Poemul relevă dubla ipostază a omului de geniu, a cugetătorului - pe de o parte, meditaţia filosofică asupra marilor probleme, precum şi satira determinată de relaţia omului de geniu cu societatea incapabilă de a înţelege condiţia geniului.
Se identifică în poem motive cum sunt: timpul, identitatea oamenilor în faţa morţii, cosmogonia, condiţia geniului. Ideile poetice se înscriu în contextul unor sentimente de dezavuare, compasiune şi amărăciune. Tonul general este cel elegiac.
Mircea Eliade, în postfaţa studiului realizat de Rosa Del Conte, vorbeşte de o obsesie a Timpului la Eminescu, indiferent că este vorba de milioanele de ani ale Cosmosului sau de mileniile istorice. Se disting în opera eminesciană două "specii de timp": "un timp vital, pe care concepţia mistică, de structură astrală, a poetului, îl va face să coincidă cu timpul cosmic, şi un timp muritor, pe care pesimismul său etic îl va face' să coincidă cu modul existenţei pe Pământ. Cel dintâi e Timpul "intact", care aduce la maturitate, şi împlineşte, toate formele Universului. Celălalt e Timpul "uzurii, al îmbătrânirii, al morţii". Şi în Scrisoarea I se identifică o bivalentă a timpului: timpul cosmic - simbolizat de "lună" - carre deschide şi închide poemul: "Luna varsă peste toate voluptuoasa ei văpaie,/ Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/ De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.// Intre ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,/ Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!".
Timpul muritor - simbolizat de "ceasornic" - deschide poemul: "Când cu gene ostenite sară suflu-n lumânare,/ Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare...". Ceea ce reţine atenţia în mod deosebit în poem este naşterea şi moartea cosmosului.
Astfel, din bezna compactă, din liniştea nemişcată, din văile haosului, din abisul obscur, din marea oceanică, un atom scapă din "inerţie şi răscoleşte, într-o neîncetată ţâşnire, viaţa". Poetul, îmbătat de viziunea luminii care biruie întunericul, se întreabă cine a dat formă inerţiei, trezind la viaţă stele, sori, ca pe nişte albine roind din stupi cereşti, "pulbere luminoasă ce străbate în fâşii prin spaţiu". Hora frenetică a atomilor "în fâşia înviorătoare a razei" este evocată într-un crescendo de inimitabilă putere emotivă: ritmul urcă şi se lărgeşte ca "valul ce se dilată spre a atinge infinitul..,":
"De-atunci negura eternă se desface în făşii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii.../ De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit".

Dar, în antiteza acestei idei, pe aceeaşi intensitate de frumuseţe artistică şi de limbă, poetul aduce momentul de spaimă, prin disoluţia cosmică finală: prăbuşirea universului, dispariţia acestuia şi ivirea întunericului "nemişcat". Materia se va prăbuşi, un nou haos, în care planetele înnebunite, uitându-şi traiectoria milenară, îşi vor stinge focul şi vor cădea din spaţii. Pe cerul gol, întunecat, stele vor muri, timpul omenesc se va opri în veşnicie. "In jocul acestei aventuri cosmice, omul e o spumă invizibilă, «nezărită», care se pierde şi ea în jocul vântului ce-i dă viaţă".
Perpessicius semnalează, între observaţiile sale în legătură cu poemul în discuţie, faptul că printre cei dintâi care au vorbit şi despre sursele orientale ale cosmogoniei eminesciene a fost şi colonelul Ion Alecsandri, fratele lui V. Alecsandri, fost conducător al Agenţiei Diplomatice Române de la Paris, în timpul lui Cuza (prieten bun cu N. Bălcescu, Alecu Russo, Ion Ghica).

In scrisoarea adresată lui T. Maiorescu şi publicată în Convorbiri literare la 1 iulie 1884, îşi exprima admiraţia faţă de unele creaţii eminesciene - Călin şi Scrisoarea I.
Cu poezia Glossă, capodoperă de factură clasică, cu valoare gnomică, în care reflecţiile şi sentinţele au gravitatea unor inscripţii, aduce în literatura noastră teme şi motive cum sunt: timpul - cu dimensiunile sale: "fugit irrepara-bile tempus" (timpul fuge fără să se mai întoarcă), "fortuna labilis" (soarta schimbătoare) şi "vanitas vanitatum" (deşertăciunea deşertăciunilor): viaţa ca teatru; prezentul etern. Glossă se constituie ca un cod etic dominat de o atitudine stoică, sceptică: "Tu te-ntreabă şi socoate;/ Nu spera şi nu ai teamă",.. "Nu te prinde lor tovarăş:/ Ce e val ca valul trece";... "Tu pe-alături te strecoară,/ Nu băga nici chiar de seamă,/ Din cărarea ta afară/ De te-ndeamnă, de te cheamă", "De te-ating, să feri în laturi,/ De hulesc, să taci din gură;/ Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,/ Dacă ştii a lor măsură;/ Zică toţi ce vor să zică,/ Treacă-n lume cine-o trece/ Ca să nu-ndrăgeşti nimica,/ Tu rămâi la toate rece". Prin specificul construcţiei ca poezie cu formă fixă, Glossă este alcătuită din 10 strofe, din care prima strofă este denumită strofă temă, iar ultima strofă este reluarea primei strofe în ordine inversă, punând în evidenţă valoarea de cod etic a unui om superior, de geniu. Dumitru Popovici subliniază capacitatea de generalizare a poetului în Glossă.

Perfecţiunea construcţiei versurilor, perfecta simetrie, claritatea şi concizia limbii fac din poezia Glossă o capodoperă eminesciană şi una dintre tulburătoarele creaţii ale liricii universale.

Şi în poemul Luceafărul motivul timpului constituie principalul motiv de inspiraţie.
Timpul "Domniei celei Lungi", echivalent cu Veşnicia -cum îl numeşte Rosa Del Conte în studiul menţionat -, în Luceafărul se poate identifica în raportul dintre dorinţă şi timp, dintre voinţă şi mişcare, cu un cuvânt - devenirea: "naşterea timpului coincide cu dorinţa de viaţă în Luceafăr". Devenirea nu poate însă exista în infinitul imobil, în "eterna repetare ciclică". Dorinţa lui Hyperion, dorinţă căreia i se opune demiurgul, "Dumnezeu". Luceafărul va rămâne deasupra acestei zone, în care nu există succesiune de generaţii, de naşteri şi morţi, "într-un cuvânt nu există timp". "Et tu in te manes, nos autem in experimentis volvimur" (Iar tu rămâi în tine, pe când noi bâjbâim prin încercări).

Lăcaşul Absolutului, al Adevărului este în neclintire, nu are timp şi nu are goluri. "Alegerea - cum apreciază Rosa Del Conte - este deci fără scăpare; sau o viaţă fără durată, sau o durată fără viaţă".

Poemul Luceafărul sintetizează izvoarele de inspiraţie eminesciană: izvoare folclorice (Fata din grădina de aur, basm cules de germanul Richard Kunisch), motivul zburătorului; izvoare filosofice - filosofia lui Arthur Schopenhauer în legătură cu geniul şi omul comun;, izvoare mitologice - mitologia greacă, indiană, creştină şi izvoare biografice - propria experienţă de viaţă a poetului. Izvoarele menţionate stau de fapt la baza întregii creaţii eminesciene.

Izvorul şi concepţia poemului sunt precizate chiar de M. Eminescu: "în descrierea unui voiaj în ţările române, germanul Kunisch povesteşte legenda luceafărului. Aceasta e povestea, iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte, şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici, pe pământ, nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are nici moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric".

Perpessicius atrage atenţia asupra acestor însemnări: "Iată, ni se pare, horoscopul, limpede şi insistent intuit, de la care nu trebuie să ne abată nici o interpretare tematică sau estetică a poemului". Adăugăm acestui testament artistic câteva aprecieri de o incontestabilă valoare, aprecieri care explică şi susţin marea valoare a poemului. Pornind de la ideea că, prin Luceafărul, Eminescu se întrece pe sine, Tudor Vianu, intuind în poem "o sinteză a categoriilor lirice mai de seamă ale creaţiei poetului", preciza (în Studii de literatură română): "Dacă moartea ar voi ca în noianul vremurilor viitoare întreaga operă poetică a lui Eminescu să se piardă după cum lucru s-a întâmplat cu atâtea opere ale antichităţii, şi numai Luceafărul să se păstreze, strănepoţii noştri ar putea culege din ea imaginea esenţială a poetului".
G. Călinescu porneşte de la ideea că poemul reprezintă o contribuţie unică, distinctă în structura muzicală a creaţiei eminesciene, cititorul rămâne, în cazul lecturii poemului, cu impresia generală a operei poetului: "Noi citim Luceafărul cu o educaţiune poetică formată de întreaga operă eminesciană, ne urcăm spre el treptat dintr-un peisagiu întreg. Tot complexul eminescian, toată reţeaua de vase sanguine se varsă împreună cu noi în această inimă care singură nu cuprinde decât puţin sânge. Opera eminesciană e o dramă simfonică cu întrebări şi răspunsuri, cu teme şi comentarii muzicale. Luceafărul a devenit pentru noi aria cea mai memorabilă. Dacă însă îi tăiem legăturile vasculare şi îi extirpăm orchestraţia, ea rămâne exanguă şi inertă"'. în acest context, Călinescu vorbeşte şi de faptul că prin traducere se pierde de fapt farmecul expresiei artistice, fiindcă "imaginile sunt ideile înseşi ale poemului", "idei care cuprind elemente de mitologie populară şi filosofie, fuzionate"..
Poemul, în care se interferează genurile epic, dramatic şi liric, este rezultatul înţelesurilor mai adânci, "adăugate de poet", cum sintetizează pertinent. în studiul său asupra valorilor stilistice ale poemului. Ştefan Munteanu (Limba română artistică).
Imaginile care stăruie in poem sunt cele ale spaţiului şi ale timpului, dominante ale creaţiei eminesciene, exprimate aici prin simbolurile mării nesfârşite şi ale lumii astrale eterne. Bolnavă de eternitate, fata de împărat va trăi un destin dramatic.
Luceafărul, care vine din "depărtările spaţiului nemăsurat şi ale timpului infinit", pătrunde în visurile fetei prin vraja luminii lui, lumină încărcată de simboluri: veşnicia timpului şi frumuseţea ideală şi nepieritoare a geniului, întâlnindu-se de fapt două concepte filosofice de sorginte kantiană şi schopenhaueriană. Ştefan Munteanu, analizând formulele stilistice ale acestor simboluri, remarcă faptul că pentru desemnarea noţiunii "de lumină orbitoare" şi nepământeană - trăsături ale geniului, "impresia de strălucire astrală" apare de peste 25 de ori în dialogul dintre Luceafăr şi fata de împărat. Astfel: astrul ceresc "răsare şi străluce"; "s-aprinde viu în fiecare seară"; "o urmăreşte cu recile-i scântei"; "tremură-n oglindă" şi revarsă "luminiş" în somn pe trupul ei, pe faţă şi pe ochi; "Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!".

"Fiu al cerului şi al mării" - simboluri ale spaţiului infinit -, iar în a doua întruchipare a soarelui şi a nopţii -simboluri ale scurgerii timpului etern -, chipul lui se naşte din rumene văpăi ale văzduhului şi coboară înconjurat de flăcări de soare. Lumina astrală creează senzaţii de durere - de care se plânge fata de împărat: "Mă dor de crudul tău amor/ A pieptului meu coarde,/ Şi ochii mari şi grei mă dor,/ Privirea ta mă arde". Comunicarea sufletească nu se poate realiza.

Sunt interesant de urmărit în poem formulele de adresare: în primul tablou - rece, solemnă şi "automatică", cum o numeşte G. Călinescu - cu trimitere la fata de împărat: "Cobori în jos, - luceafăr blând..."// "O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată,// Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată!". Sau: "O, eşti frumos cum numa-n vis/ Un demon se arată,/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată!". In antiteză cu aceste formule grave apare vorbirea familiară dintre Cătălin şi Cătălina, dragostea lor fiind o dragoste pământeană ca şi provenienţa lor.

Luceafărul îi propune fetei depăşirea condiţiei umane, în antiteză cu Cătălin: "Hai şi-om fugi în lume,/ Doar ni s-or pierde urmele/ Şi nu ne-or şti de nume"
Se conturează o intimitate din care se detaşează epitetele "guraliv" şi "de nimic" "Şi-i zise-ncet: - "încă de mic/ Te cunoşteam pe tine,/ Şi guraliv şi de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine".

Sunt de notat aici şi valorile stilistice ale vocalelor de care vorbesc mai mulţi cercetători ai operei eminesciene, printre care D. Caracostea, Şt. Munteanu. Astfel, este remarcată schimbarea tonurilor în funcţie de frecvenţa vocalelor închise sau deschise: i - ton şăgalnic, copilăresc; ă - vibraţii stinse, surde, întunecate: "Dar un luceafăr, răsărit/ Din liniştea uitării/ Dă orizon nemărginit/ Singurătăţii mării". Se creează astfel o mai puternică percepţie asupra vastităţii mării, nemărginirea fiind sugerată şi de simbolismul fonetic.

Tabloul al treilea al poemului relevă călătoria lui Hyperion în spaţiile interplanetare, realizând o descriere aproape unică în literatura universală în ce priveşte cosmogonia: "Un cer de stele dedesupt,/ Deasupra-i cer de stele -(...)// Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte."

Astfel, D. Popovici (Poezia lui Eminescu) notează : "Uriaşul ale cărui aripi creşteau în cer şi care străbătea ca un fulger printre luminile de stele, depăşeşte astfel creaţiunea şi îşi defineşte pe calea aceasta natura: el este mai presus de spaţiu şi timp, este mai presus de moarte". Aici limbajul devine gnomic, aforistic, exprimând adevăruri generale: "Dar piară oamenii cu toţi,/ S-ar naşte iarăşi oameni..."// "Când valuri află un mormânt,/ Răsar în urmă valuri;"// "Din sânul vecinicului ieri/ Trăieşte azi ce moare,/ Un soare de s-ar stinge-n cer./ S-aprinde iarăşi soare;"// "Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte." Refuzul categoric al Demiurgului devine dramatic pentru Luceafăr - care nu-şi poate obiectiv schimba condiţia din materie superioară universală: "îţi dau catarg lângă catarg,/ Oştiri spre a străbate/ Pământu-n lung şi marea-n larg,/ Dar moartea nu se poate...". Potenţarea dramei se realizează prin atenţionarea, tot de către Demiurg, privind condiţia umană: "Şi pentru cine vrei să mori?/ întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă".

Idila terestră reprezintă împlinirea aspiraţiei spre fericire a perechii pământeşti şi nu o neputinţă morală a Cătălinei. Hyperion înţelege şi răspunde chemării, lumina sa revărsându-se peste norocul fetei: "- Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi luminează!".

Finalul poemului, de o dureroasă şi mândră resemnare, reprezintă o constatare rece, obiectivă a diferenţelor fundamentale între două lumi antinomice: una care trăieşte starea pură a contemplaţiei, iar cealaltă starea instinctualităţii oarbe, într-un cerc strâmt al norocului, al şansei, de a se împlini sau al neşansei: "- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?// Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece".

Privirea îndreptată spre aştri a Cătălinei este explicată de Tudor Vianu ca o înălţare a privirii către cer şi către stele a omului, spre eternitate.
Rugămintea Cătălinei de a-i binecuvânta norocul, adresată Luceafărului, va răsuna în poem "ca un cântec al iubirii împlinite într-un univers care nu-i stă împotrivă şi în limitele căruia nu-şi pot avea loc dramele idealurilor mai presus de fire".

Astfel, poemul dezvoltă, ca şi alte creaţii eminesciene, motivul iubirii care eternizează. Aici, iubirea neînţeleasă este datorată incapacităţii femeii de a reţine sensurile adânci ale patimii spre veşnicie. Zoe Dumitrescu-Buşulenga fixează în studiul său asupra lui Eminescu sensurile adânci ale poemului: "... răsplata jertfei sale: cunoaşterea. Acum el va afla că îngerul - simbol al desăvârşirii, al purităţii -nu este în iubită, ci tot în el; că nu el avea nevoie să se înalţe prin ea, ci ea, fiinţa de lut, ar fi trebuit să năzuiască spre culmile spiritului pe care-l stăpânea, el".
Antinomia romantică se extinde astfel uriaş, între cer şi pământ, "între spiritual şi teluric, dar înăuntrul aceleiaşi fiinţe".

Ştefan Munteanu, concluzionând în studiul său asupra poemului, remarca: "în structura muzicală, simfonică a poemului se varsă în adevăr şi se adună apele întregii creaţii eminesciene: setea de puritate şi fericire din elegii, lumea de vrajă a basmelor din Călin şi privirea scrutatoare şi amară din Scrisoarea I şi din Glossă. Poem al dorului, cum îl caracterizează Tudor Vianu, Luceafărul este şi un poem al luminii reci şi nemuritoare, al fericirii neîngăduite, al însingurării romantice, răzvrătite şi mândre; Construit din înfruntarea a două lumi, una mistuită de gândul dăruirii, cealaltă sfâşiată de zbaterea în neputinţă, prin Luceafărul circulă seva întregii creaţii eminesciene anterioare".


Tag-uri: poezie, mihai eminescu, geniu



Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 18 February '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :