Încadrarea în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Volumul Dreptul la timp (1965), din care face parte şi poezia Către Galateea marchează ruptura cu momentul iniţial al creaţiei sale, acela al contemplaţiei lumii, al înregistrării senzaţiilor şi sentimentelor existenţiale. Privirea poetului refuză orizontul limitat al simţurilor, iar mirajul descoperirii unui alt spaţiu spiritual îi dezleagă simţurile comune, oferindu-i posibilitatea respirării un aer mai pur, al ideilor.

Din discuţiile imaginare ale omului Nichita Stănescu cu poetul Nichita înţelegem că poezia înseamnă jertfă de sine, încorporarea fiinţei tale în cuvânt: „A trebuit s-o îngrop pe Ana lui Manole în cuvinte. Căci altfel mi se dărâmau în fiecare seară"; „Dacă aş mai zidi-o pe Ana? Da, bineînţeles că da, din grijă pentru ea. Dacă vine altul şi mi-o zideşte rău?". Poetul este conştient de sacrificiul pe care-l cere arta, de arderea interioară care-l va destrupa pentru a-i da formă prin cuvânt. Tema şi

semnificaţia titlului. Influenţe

Către Galateea este o „ars poetica" în care relaţia artist - operă este privită dintr-o perspectivă modernă şi având ca punct de plecare mitul lui Pygmaiion. Sculptorul se îndrăgosteşte de una dintre creaţiile sale şi se roagă Aphroditei să-i dea acesteia viaţă.

Mitul spune că din iubirea lor s-a născut un băiat numit Phatos (!b. greacă - „suferinţă, patimă"). Concluzia este aceea că opera este rezultatul suferinţei, arderii interioare a creatorului.
Poemul lui Nichita prezintă o imagine răsturnată a acestui mit în sensul că el, poetul, îşi invocă opera să-l creeze ca fiinţă. Îşi atribuie condiţia de „nenăscut" şi cere creaţiei (Galateea) să repete prin el miracolul naşterii, al vieţii.
El este pregătit („ştiu tot") pentru devenire, pentru a-l primi pe poetul din el în trupul său de piatră. Nichita se oferă pe sine patimii, tensiunii cunoaşterii, ca loc de realizare al echilibrului între ceea ce există şi ceea ce nu există, între prezenţă (real) şi absenţă (virtual).

Dacă Eminescu în Odă (în metru antic) doreşte trezirea din „rece cumpăn-a gândirii", din lumea patimilor creaţiei, pentru a-şi recupera conturul urrian („Ca să pot muri liniştit, pe mine / mie redă-mă!"), Nichita simte nevoia unei explozii a sinelui („şi nu mai am răbdare"), o dedublare a fiinţei sale prin dilatarea emoţiei poetice ce zace în interiorul său („nenăscutur cum ar spune el). Elemente de

structură şi compoziţie.

Structura poemului este simetrică; toate cele trei strofe încep prin forma de prezent persoana întâi singular,„ştiu" şi se încheie cu imperativul „naşte-mă".
Ideea pe care o transmite este acea a maturizării sale poetice; în el sălăşluieşte totul: timpurile, mişcările, parfumurile, umbrele, tăcerile, sânul, cutremurul, culoarea, mersul, melancolia, inelul şi secunda.

Trebuie observat că toate aceste substantive denumesc noţiuni abstracte, mai puţin două dintre ele: sânul şi inelul.

Aceste noţiuni abstracte devin simboluri ale „nenăscutului", ale acumulărilor ontologice. „Sânul" poate fi perceput ca simbol al iubirii, al feminităţii, în timp ce „inelul" este simbol al nuntirii. Artistul, în speţă poetul, este al creaţiei dinainte de a se naşte. în următoarea strofa sfera cunoaşterii este lărgită, poetul „ştie" şi ce este dincolo de creaţie şi nu numai. El s-a apropiat de punctul acela de mişcare eminescian „cel întâi şi singur", „stăpânul fără margini peste marginile lumii". Este darul celor aleşi de Dumnezeu să-i fie ucenici.

Ultima strofă clarifică relaţia artist - operă. Poetul cunoaşte creaţia dinainte ca ea să se nască în el pentru că ea s-a hrănit cu bătaia inimii lui, s-a altoit pe trupul său şi va căpăta contur din gândurile lui transformate-n cuvinte. Între bătaia inimii şi cuvânt este o relaţie organică, cunoscută numai poetului. Povara purtării creatorului în omul din el devine dureroasă şi atunci cere să se nască.

Procedee artistice. Imagini şi figuri de stil.

Compoziţia simetrică este susţinută de un limbaj şi o tehnică aparţinând modernismului. Tehnica sublinierii prin „şi", care impune cititorului reţinerea individuală a fiecărui cuvânt, este dublată de cea a ingambamentului, amintind de poezia lui Blaga.

Repetarea insistentă a lui „şi" exprimă suferinţa născută din conştiinţa tragică a morţii. Poetul este o dimensiune spirituală, el se naşte ca fiinţă prin creaţie câştigându-şi astfel dreptul la timp, la nemurire.
Versificaţia albă şi ritmul interior denotă eliberarea de constrângerile canoanelor prozodiei tradiţionale.

---

Tag-uri: poezie

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---