Budila - Express de Alexandru Musina

ROM

		USA
		CAN

Statistics:
Visits: 1,350
Votes: 0

Fame Riser

Fame Rank

N/A

Fame Riser

Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

Paradoxal, deşi este unul dintre poeţii reprezentativi ai generaţiei optzeciste, Alexandru Muşina refuză eticheta de poet postmodern, optând, prin numeroase articole teoretice, pentru un termen personal -antropocentrism - care să caracterizeze epoca în care scrie, concept impus mai mult sau mai puţin în critica românească.: „Poeţii generaţiei '80 pot fi subsumaţi postmodernismului doar prin forţarea termenului şi prin obnubilarea esenţei demersului lor poetic, de a re-descoperi realul (la toate nivelurile sale, desigur, inclusiv cel cultural, dar nu punând accent pe dimensiunea culturală a lumii) şi prin încercarea de a da un sens absurdului lumii înconjurătoare, de a lupta împotriva entropiei. Totu

l prin (re)aducerea în centru a individualităţii, a persoanei, care devine sistem de referinţă; de aceea avem de-a face mai degrabă cu ceea ce eu aş numi un nou antropocentrism." (Alexandru Muşina, O poezie a mileniului III, în „Antologia poeziei generaţiei '80", ediţia a Ii-a, revăzută şi adăugită, Braşov, Ed. Aula, 2002, p. 16)

Debutează în volumul colectiv Cinci din 1982 (alături de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin), continuând cu volumele de poezii Strada Castelului 104 (1984), Lucrurile pe care le-am văzut (1979-l986) (1992), Aleea Mimozei nr. 3 (1993), Tomografia şi alte explorări (1994), Tea (1998), Personae (2001), dar şi cu eseuri: Unde se află poezia? (1996), Paradigma poeziei moderne (1996), Eseu asupra poeziei moderne (1997), Sinapse (2001) sau cu editarea unor antologii: Antologia poeziei generaţiei '80 (1993), Antologia de poezie modernă. Poeţii moderni despre poezie (împreună cu Romulus Bucur; 1997).

Caracterizând perioada în care debutase şi analizând literatura colegilor de generaţie, teoreticianul şi editorul Al. Muşina identifică în poezia acestora trăsături postmoderne, regăsite inclusiv în propria operă: „Pe lângă spiritul de frondă, de refuz al clişeelor de tot felul, descoperim, la cei mai valoroşi poeţi ai generaţiei '80, câteva mize majore: (auto)biograficul, atenţia la realitatea înconjurătoare, dar şi conştientizarea faptului că poezia e un text, care se raportează nu numai la obiectele şi senzaţiile imediate, ci şi la tot ceea ce s-a scris (spus) deja, încercarea de folosire (inclusiv în poemele cu evidentă deschidere metafizică) a unui discurs apropiat de limba vorbită etc. Esenţa noii paradigme poetice, pe care o deschide generaţia '80, o constituie răsturnarea relaţiei, care domina în modernism, dintre poet şi limbaj, dintre text şi realitate.

Dacă pentru poezia interbelică şi pentru cei mai importanţi poeţi postbelici (...) poezia este un limbaj, e text, iar poetul trebuie să < Poemul Budila-Express a apărut în volumul de debut, fiind forfecat de cenzura comunistă, şi a fost considerat de la bun început un manifest deopotrivă literar şi politic (a circulat chiar în copii xerox, printre iubitorii ae literatură şi nu numai).
Titlu.

Temă. Elemente de structură şi compoziţie

Transpunere în cheie negativă a celebrei expresii Et in Arcadia ego! („Şi eu am fost în Arcadia!"), poemul descrie o lume caricaturală, grotescă şi hilară, semnalând drama individului care şi-a pierdut identitatea. Este insul al cărui ego a fost imunizat, dezintegrat, suprimat de un sistem opresiv. Tema este, aşadar, modernă şi postmodernă, deopotrivă: descentrarea individului, care devine o parte insignifiantă a mulţimii; totuşi, postmodernismul priveşte această temă cu detaşare şi ironie; la Al. Muşina se observă doar parţial ironia, pentru că dincolo de ea răzbate o profundă melancolie, o atitudine care denotă mai degrabă sarcasm şi amărăciune (ce culminează cu dezgust), decât obiectivitate sau detaşare.
Titlul este un sintagmă parodică ce trimite la trenul cu care poetul făcea naveta Braşov - întorsura Buzăului, unde preda limba şi literatura franceză, tren populat de cele mai diverse tipuri umane (aceeaşi sursă de inspiraţie - trenul cu navetişti - o avusese şi colegul său de generaţie, Mircea Nedelciu pentru primele lui proze scurte).

Textul este alcătuit din şase secvenţe, fiecare brodată în jurul unui motiv, secvenţe care decupează instantanee din realitatea imediată, absurdă şi comică în acelaşi timp.

Trăsături specifice

Într-un articol din 1981 (anterior, deci, volumului de debut), Al. Muşina îşi propune să discute despre o poezie a cotidianului, adică o poezie „despre viaţă noastră obişnuită, dar totodată care să exprime şi «poezia» din această viaţă. Modestă cum e, tracasată şi mereu prea scurtă, dar singura pe care a avem sau o vom avea vreodată. (...) Punctul de plecare al poeziei cotidianului va fi, inevitabil, redescoperirea propriei corporalităţi, stăpânirea - prin cuvinte - a propriilor senzaţii, care nu mai sunt aceleaşi cu ale înaintaşilor. (...) Trăim într-o lume a senzaţiilor, lume pe care abia învăţăm a o cunoaşte. Cuvintele, ele însele, nu mai desemnează, aceleaşi realităţi senzoriale, de aceea trebuie «retestate», împreună cu contextele lor. (...)

Poetul nu mai poate ignora nimic din ce se petrece în jurul lui (...). Poezie a cotidianului înseamnă, în acelaşi timp, şi «poezia» din cotidian, miraculosul ascuns în banalitatea vieţii de zi cu zi, (...) Cum recunoaşteţi poezia cotidianului? E rapidă, ironică, inventivă, «sinceră» şi directă, lipsită de prejudecăţi, dar nu şi de o ascunsă pudoare, imprevizibilă mai ales, o imagine - filtrată prin senzorii proaspeţi ai minţii clare şi fierbinţi - a lumii în care învăţăm să trăim." (Al. Muşina, Poezia cotidianului, în „Competiţia continuă. Generaţia '80 în texte teoretice", Piteşti, Ed. Paralela 45, 1999, pp. 165-l68)

Aşadar, poetul scrie o poezie din viaţa obişnuită, o poezie aparent a banalului. Inserând un element biografic (experienţa personală a zilnicului drum cu trenul), Al. Muşina adoptă motivul călătoriei pentru a descrie o lume care şi-a pierdut semnificaţiile esenţiale, o lume dezarmonică şi depersonalizată, aşa acum se prezenta societatea românească în ultimul deceniu comunist. Nu întâmplător, poemul a fost considerat şi manifest politic.

Ce se remarcă, în primul rând, în textul discutat este o percepţie acut senzorială a realului: simţurile exacerbate absorb materia, recompunând realitatea în funcţie de raporturile pe care eul le stabileşte cu ceilalţi şi cu lumea înconjurătoare - „Cei care m-au iubit au murit înainte de vreme,/ Cei care m-au înţeles/ Au fost loviţi pe la spate şi înmormântaţi în grabă, cei/ Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit/ Şi-şi plimbă în soarele amiezii/ Privirea tumefiată, creierul mirosind a cloroform"; „Am pierdut totul./ În paradis, în clipa cea repede, în metalul închipuirii/ Nimic din noi n-a rămas. Un avort/ Rapid, aseptic, elegant."; „totuşi aerul/ Mai face troc cu celulele spongioase".

Prima parte - Introducere -vorbeşte, deci, despre un regret al înstrăinării, constituindu-se în jurul temei paradisului pierdut (o recontextualizarea a expresiei Et in Arcadia ego!). Drama individului fără identitate se suprapune imaginii unei literaturi (în fond, a unei lumi întregi) artificiale, subjugate unei cenzuri şi unui canon fals-forţat.: „După o iarnă lungă a venit vara caldă/Fructele noastre nu au avut timp să se trezească,/ Fructele celorlalţi se vând la suprapreţ. (...) Am pierdut totul. Portarii hotelurilor/ Ne-au uitat, femeile fragede şi aristocrate ne-au uitat..." în acest context, nu mai supravieţuieşte decât inocenţa creatoare, învecinată cu inconştienţa: „totuşi moaca roşcată/ A servietei mai rânjeşte, tâmpă, fericită."

Partea a doua dezvăluie un univers mecanicist, în care secvenţe aproape suprarealiste răzbat din enumeraţia unor stări existenţiale: „Din când în când ne aşezăm la masă/ Ciocnim ouă roşii sau pahare cu vin, conversăm./ Din când în când/ Dansăm în semiîntuneric cu femei/ Proaspăt spălate şi mereu stânjenite (...) Din când în când se aude trompeta,/ Maşini greoaie ca nişte hipopotami stropesc/ Pavajul încins, vânzătoarele din cofetării/ Fac strip-tease, şi, goale, se bat cu frişca, din când în când/ Câte un director se umflă ca un balon, se înalţă/ Apoi şe sparge, dispărând din univers (...)"

În aparenţă, poetul extrage experienţe imediate, analizându-şi biografia şi relaţia sa cu realul. Explorarea lufnii nu este, totuşi, decât motiv pentru o tristă constatare (ni se vindeau iluzii, ni se impuneau valori false, ne era condiţionată existenţă de aderarea sau refuzul unei ideologii, eram manipulaţi în modul cel mai josnic), sub care se vede revolta: „din când în când/ Câte-un afiş/ Multicolor ne promite Noul Ierusalim/ în schimbul a treizeci de bani sau al tăcerii."

Dacă în prima secvenţă domina timpul trecut, în a doua, verbele sunt folosite la prezent, pentru că atenţia se îndreaptă spre actualitate.

A treia secvenţă propune o evadare în poezie, ca şansă de recuperare a individualităţii, dar şi aici se constată aceeaşi artificialitate şi demagogie (trimiterea este, evident, la poezia propagandistică, idolatră, oportunistă): „Ei mă întreabă despre poezie, acea trebuinţă/ Ţâfhoasă şi plină de ruşine a adolescenţei,/ Despre poezie, precupeaţă grasă şi care/ Ne-a luat pe nimic inimile de puştani şi le-a pus pe aţă/ Despre poezie, cuvânt plicticos,/ Pe care dicţionarele-l mai pomenesc/ Din conformism şi vocaţie inerţială". Exilul autoimpus (aluzie la Ovidiu, cel exilat de Roma la Tomis) nu mai reprezintă o salvare, pentru că pe acolo trece inevitabil Budila-Express-ul:

„[Ei mă întreabă] Despre noua mea viaţă în ţinuturile boreale,/ Dincolo de sciţii cei îmbrăcaţi în blănuri,/ Şi, bineînţeles, despre Budila-Express."

A patra parte, intitulată Defulare, are aspectul unei revolte scripturale în faţa acestei lumi pe dos, un purgatoriu perpetuu în care este călcat în picioare „principiul indivizibil al demnităţii de sine." Aglomerarea de tipuri umane şi de toposuri (ale căror nume occidentalizate - Teliu-Valley, Întorsura-City, Bidonviile - trimit la spaţii imaginare, virgine, asemenea Vestului Sălbatic ce aşteaptă să fie descoperite), de senzaţii şi experienţe conturează o lume monotonă şi masificată, în care eul nu se mai distinge. Aceeaşi idee o sugerează şi anafora „şi noi...", cu pluralul noi (ca o contopire a eului în colectiv, în mulţime).

Secvenţa a cincea este divizată în patru părţi: prima subsecventă este o aluzie la falsitatea poeziei şi a ideologiei politice - „Creierele, ele însele, păreau a nu exista,/ Decât provizoriu, mereu în aşteptarea/ Confirmării de dincolo: pastile minuscule de oxigen."; a doua subsecventă, sub forma unei extinse enumeraţii, propune, într-o notă sarcastică, o mitologie clovnească, în care sunt înşirate tipologii umane, reduse la simple măşti groteşti; a treia subsecventă ironizează textele clişeizate ale discursurilor oficiale, iar a patra subsecventă denotă atitudinea detaşată, dar şi dezolată faţă de falsele valori expuse anterior.

Ultima parte a poemului, sub forma unei Ilustraţii, inserează textul unei reclame, o aluzie paratextuală („photo, Bild, foto: ALEXANDRU MUŞINA") cu elemente din tehnica fotografică, precum punctul final al unei veritabile ilustraţii, vederi pe care ar trimite-o cineva din vacanţa. Impresia este de înşiruire, ca într-un album fotografic, a unor fîash-uri imagistice, al căror autor se iscăleşte în josul paginii.
Drumul parcurs în Budila-Express are valoarea unui catharsis, este un drum iniţiatic (aluziile culturale şi indicaţiile intertextuale susţin această ipoteză), într-un tărâm pândit de infantilizare şi alienaţie. Imaginea finală, a fanfarei de îngeri în costume naţionale, este o altă referire la o lume artificială, convenţională, falsă.

Limbaj. Metode şi procedee artistice

Limbajul este în mare parte denotativ, satirizând, pe alocuri, clişeele şi şabloanele limbajului de lemn (vezi TREBUIE, E NECESAR, SE CERE scrise cu majusculă şi cenzurate de poetul însuşi prin trunchiere, ca un gest disperat de anihilare a monotoniei, a manipulării). Figura de stil dominantă este enumeraţia, completată de repetiţii, chiar sub forma anaforei („şi noi..."), comparaţii - „ Maşini greoaie ca nişte hipopotami", „Câte un director se umflă ca un balon", „feţe stoarse ca nişte cârpe", personificări - „ moaca roşcată/ A servietei mai rânjeşte, tâmpă, fericită", construcţii metaforice: „Noul Ierusalim", „fluidul neîncrederii oarbe", „univers placentar" etc.

Aşadar, deşi teoretic Alexandru Muşina este un adversar al conceptului postmodemist, textul său este reprezentativ pentru trăsăturile acestui curent: intertextualitatea (există în text trimiteri la Eminescu - vezi poezia Din Berlin la Potsdam, Ion Barbu - vezi imaginea cimpoiului, a câmpului cu iarbă şi a cirezilor de vaci etc), inserarea elementelor biografice, decupajul instantaneelor din realitate, construirea unei mitologii a derizoriului, prezentarea unui univers absurd, ludic, dezmembrat, amestecul stilurilor ş.a.m.d. „Ca poet, Muşina scrie o poezie de multe ori tipic postmodernă, orientată către varianta hard a fenomenului, dar nu de puţine ori cu imixtiuni de fantezie pură, «lipite» oarecum în substanţa biografistă a poemelor. Lecţiile [referire la poeme precum Lecţiile deschise ale profesorului de limba franceză A.M., Lecţia de engleză..., în care poetul narează experienţe din activitatea didactică - n.n.] profesorului navetist şi mai ales poemul Budila-Express ar putea constitui un bun material didactic pentru exemplificarea trăsăturilor postmoderne." (Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Buc, Ed. Humanitas, 1999, p. 194).

Tag-uri: literatura