Încadrare în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Poemul Aci sosi pe vremuri face parte din volumul Pe Argeş în sus, apărut în 1923 şi care cuprinde ciclurile Florica, Trecutul viu şi Bătrânii. Apariţia acestui volum îl consacră pe autor drept poet tradiţionalist. George Călinescu vedea „în acest volum o exuberantă poetică, o ţâşnire directă, nestăvilită a lirismului", comparându-l prin efectul vizual cu o „pictură superioară de-un impresionism fumuriu şi dezolant ca al pânzelor lui Andreescu".

Recunoscându-şi aderenţa la tradiţionalism, poetul însuşi mărturisea în 1942: „Toată poezia mea poate fi redus ă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne acelaşi, la presimţirea timpului care fuge mereu".
Nicolae Manolescu afirma despre tematica şi atmosfera volumului: „E o varietate de poezie idilică, sentimentală, plină de dulceaţa vremurilor vechi. Câmpul, via, umbrarele de nuci, sturzii hrăpăreţi, peisajul tomnatec sunt evocate, toate, cu aerul uşor elegiac al unui Duiliu Zamfirescu, dar în versul monoton al lui Alecsandri". Tradiţionalismul lui Pillat se împleteşte cu experienţa simbolistă şi un pronunţat gust pentru livresc. Tema şi semnificaţiile titlului. Specia literară. Aci sosi pe vremuri este un pastel şi o elegie în acelaşi timp, tema predominantă fiind amintirea, evocarea trecutului. Descrierea casei copilăriei şi a peisajelor au un rol psihologic, iar emoţia lirică vine din reconstituirea lor prin artă, prin poezie.

Titlul are o rezonanţă arhaică prin circumstanţialul de loc „aci", unul dintre elementele semantice importante ale poeziei în raport cu eul poetic, lămurind reperele spaţiului. Locuţiunea „pe vremuri" definitivează celălalt reper, cel temporal, ilustrând tema - evocarea trecutului, recrearea lui în spaţiul artistic al poemului. Adevărata şi melancolica temă a poemului se dovedeşte a fi timpul. Acesta e prezentat într-o stranie circularitate, prin opoziţii şi simetrii, reunite de axa spaţială. Relaţia trecut- prezent capătă şi o semnificaţie culturală.

Elemente de structură şi compoziţie

Poemul este compus din 19 distihuri şi un vers final. Structura sa este binară, constând în opoziţia atunci - acum, respectând antinomia planurilor trecut - prezent. Totuşi cele două planuri nu se află în opoziţie, într-o stranie complementaritate, legătura dintre ele fiind asigurată de aceeaşi identitate a spaţiului - „aci". Fiecărui plan îi corespunde şi câte un tip diferit de lirism, obiectiv şi subiectiv.

Procedee ÅŸi mijloace artistice. Imagini ÅŸi figuri de stil.

Poemul se deschide cu o metaforă a evocării: „la casa amintirii". Descrierea beneficiază de o topică afectivă, ce scoate în evidenţă însuşiri şi atitudini: „Pe- atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină/ Sări, subţire, o fată în largă crinolină". Aici „subţire" este un element al ambiguizării. Peisajul este umanizat prin personificare: „Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc". „Păianjenii" reprezintă un simbol al trecerii timpului, ei ţes pânza amintirii cu răbdare, prinzând în ea, în loc de boabe de rouă, momente preţioase din trecut. Un astfel de moment este sosirea bunicii. Scenariul erotic, sublimat şi melancolic va conţine trimiteri culturale -„Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac, / Bunicul meu desigur i-a recitat Le Lac /Iar când deasupra casei cu umbre berze cad,/ îi spuse Sburătorul, de-un tânăr Eliad".

Diferenţele culturale sunt cele care dau relief scenariului erotic repetat peste timp. Aşa se face că timpul evocării are două coordonate: a trecutului, aparţinând bunicilor şi a prezentului - care se va dovedi până la urmă tot o evocare - aparţinând nepoţilor. Opoziţia se menţine şi literar: în timp ce bunica se lăsa cuprinsă de vraja poeziilor aparţinând curentului romantic, nepoata „cu ochi de ametist" ascultă Balada lunei, aparţinând simbolismului. Epitetul metaforizant - „cu ochi de peruzea" sau „cu ochi de ametist" devine la Pillat preţios, nobil, amintind de „şopârla de smarald" a lui Alecsandri.

Sunetul clopotului este imaginea sonoră de repetiţie care leagă cele două părţi ale poemului. Cultural şi literar ea se pretează atât unei interpretări romantice, de armonie cu natura - vezi sunetul grav ai clopotului din Sara pe deal de Mihai Eminescu, fie unei interpretări simboliste, muzica realizând sugestii şi corespondenţe profunde. Intre evocarea trecutului şi cea a prezentului există un scurt pasaj de trecere, elegiac şi meditativ pe tema curgerii inexorabile a timpului - distihurile 9-l2. Exclamaţia retorică pune în evidenţă melancolia acestei cugetări asupra sorţii schimbătoare a omului: „Ce straniu lucru: vremea!". Concluzia piină de regret sună aproape eminescian - „Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita". Ochiul poetului are strania capacitate de a surprinde, paradoxal, timpul în trecerea şi-n încremenirea lui, ultima fiind folosită ca simbol al importanţei erosului: „Demult e mort bunicul, bunica e bătrână..." şi „Subţire calci nisipul pe care ea sări/ Cu berzele într-însul amurgul se opri...".

Finalul reia prin laitmotiv, elementul de unitate al celor două părţi ale poemului - atunci şi acum: „Acelaşi clopot poate-în turnul vechi din sat.../ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat". Demonstrativul de identitate „acelaşi" sugerează un element de repetabilitate în scurgerea timpului, prin experienţe şi trăiri marcate ritualic în existenţa umană: moartea şi nunta. Opoziţia trecut-prezent se realizează la nivel semantic şi prin elementele deictice. Trecutului îi sunt asociate persoana a III-a masculin şi feminin - el, ea şi adverbul de timp - atunci. Prezentul este reprezentat de folosirea persoanei I şi a Ii-a la singular şi adverbele de loc şi de timp - acum, aci.

Limbajul

Limbajul reflectă opoziţia atunci-acum prin amestecul arhaismelor -crinolină, ciubuc, berlină şi cuvintelor cu o conotaţie populară - pridvor, zăbrea cu neologisme precum - ametist, simbolist, romantic.

Versificaţie

Poemul are o rimă împerecheată, uneori imperfectă, ca în distihul al şaisprezecelea unde rimează „eram" cu „Jammes". Măsura e variabilă, de 13-l5 silabe, iar ritmul este o combinaţie de iamb şi troheu.

Modurile ÅŸi timpurile verbale

Poemul fiind o evocare, o reconstituire, timpurile predominante vor fi cele ale trecutului: perfectul simplu - „sosi" sau „îmbătrâniră", imperfectul - „nu erau" sau perfectul compus - „ai găsit". Există, însă grade şi nuanţe ale intensităţii evocării. Perfectul simplu dă impresia că trecutul nu s-a îndepărtat, că încă poate fi reînviat, imprimând şi un anume ritm evocării. Imperfectul aduce un aer de continuitate între vremurile trecute şi prezent, iar perfectul compus e folosit la evocarea prezentului, a timpului apropiat, recreând legătura cu trecutul.

Concluzii

Ion Pillat reconstruieşte cu mijloacele timpului în care trăieşte experienţele anterioare ale pastelului, păstrând melancolia dispariţiei unei lumi. Livrescul e un semn de modernitate, de distanţare, al unei opere închinată deplin tradiţionalismului.

---

Tag-uri: poem

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---